„În vremea aceea, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”. (Matei 17, 1-9)

Momentul în care Domnul Hristos S-a urcat pe muntele Tabor, împreună cu trei dintre ucenici, schimbându-Și înfățișarea obișnuită, are o semnificație aparte. Este, pe de o parte, o rememorare la un nivel superior a unor evenimente din istoria poporului Israel, iar pe de altă parte, o profeție a vieții viitoare și a slavei la care este chemat omul atunci când Dumnezeu, la sfârșitul veacurilor, va preface cerul și pământul într-un cer nou și un pământ nou.

Vincențiu de Lerin, un Sfânt Părinte apusean care a trăit în secolul al V-lea, spunea că Noul Testament se ascunde în cel Vechi, iar Vechiul Testament se deschide în cel Nou. Acesta, ca și mulți alți teologi și cercetători ai Sfintelor Scripturi, a înțeles că există numeroase conexiuni temporale, simbolice, duhovnicești, între momente istorisite în primele cărți ale Bibliei și cele din timpul vieții pământești a Domnului Iisus și a Apostolilor. Ba mai mult, conexiunile continuă și în viitorul încă deschis. Acest lucru se vede îndeosebi la Schimbarea la Față, când Iisus Se află pe muntele Taborului, unde ucenicii Îl văd într-o lumină orbitoare, vorbind cu doi dintre cei mai importanți eroi ai Vechiului Testament, anume patriarhul Moise, cel prin care a primit de la Dumnezeu Tablele Legii, respectiv proorocul Ilie, prin care Dumnezeu a grăit, la vreme de restriște, poporului căzut în idolatrie.

La slujba vecerniei acestei sărbători se citesc trei fragmente din Vechiul Testament, numite paremii. Primele două, din cartea Ieșirii (capitolele 24 și 33) evidențiază relația specială a lui Moise cu Dumnezeu. Cerând Domnului să-i arate Slava Sa, păstorul lui Israel află că e imposibil, pentru că orice om ar muri la asemenea priveliște. Dar Dumnezeu îl ascunde pe protejatul Său într-o scobitură de stâncă a muntelui Sinai și dreptul vede doar spatele Celui Preaînalt. A treia paremie s-a citit și la slujba Sfântului Ilie, fiind un extras din capitolul 19 a cărții a treia a Regilor. Aici proorocul merge pe muntele Horeb, unde se tânguie înaintea lui Dumnezeu că a rămas singurul profet. Dumnezeu îi cere să iasă la gura peșterii unde se ascunsese și îi spune că-i va arăta Slava Sa, dar aceasta nu va fi nici în tunet, nici în furtună sau în cutremur, ci în vântul lin, arătându-i astfel că este Dumnezeul păcii și nu al răzbunării față de păcătoși. Aceste povestiri sunt „prototipurile” evenimentului Schimbării la Față a Domnului Iisus: ele se petrec pe munte, având ca protagoniști pe Moise, respectiv Ilie, aflați în dialog cu Dumnezeu. Nici unul, nici celălalt nu Îi pot vedea fața, dar Îi simt prezența. Ei sunt reprezentanții poporului înaintea Creatorului. Prin comparație, Domnul Iisus merge pe muntele Taborului împreună cu doar trei ucenici, ca reprezentanți ai celorlalți Apostoli și ai lumii întregi. De data aceasta, El Își arată Slava Sa ucenicilor „pe cât li se putea”, așa cum se spune în troparul sărbătorii. Adică Se descoperă așa cum este El cu adevărat în dumnezeirea Sa, cu siguranță mai deplin decât profeților din vechime, dar încă nu întru totul, pentru că ochii omului încă nu Îl pot vedea pe Dumnezeu, ci au nevoie de o continuă evoluție spirituală. De asemenea Moise și Ilie vorbesc cu Domnul Iisus aflat în lumina Slavei Sale. O cântare de la vecernie mai spune că astfel Hristos arată că este Dumnezeu și, mai mult de atât, că e Dumnezeul celor vii (Petru, Ioan și Iacov) dar și al celor adormiți, care nu sunt însă morți (Moise și respectiv Ilie, care de fapt nici nu a trecut prin moarte, ci s-a mutat la cer).

La Sfânta Liturghie se citește fragmentul evanghelic al Schimbării la Față de la Matei, care se deosebește de cele de la Marcu și Luca prin aceea că, după încheierea întâmplării, Hristos le spune ucenicilor: „nu vă temeți!” Este semnificativ acest mic amănunt, fiindcă prin comparație, în Vechiul Testament, pe când Dumnezeu S-a coborât pe muntele Sinai să vorbească cu Moise, poporul care a văzut doar un nor, tunete și fulgere, s-a umplut de teamă. E interesant de amintit și că Luca, a cărui pericopă despre Schimbarea la Față se citește la utrenia acestei zile, menționează ce discuta Iisus cu Moise și Ilie, anume „despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim”, adică despre răstignirea Sa.

Spuneam la începutul acestui comentariu că în studiul Sfintelor Scripturi se fac conexiuni între trecut, prezent și viitor. La momentul în care au trăit evenimentul, Petru, Ioan și Iacov erau buimăciți de cele ce văzuseră. Nu înțelegeau că, prin această vedere neobișnuită, Hristos li se descoperă ca Același Dumnezeu din Vechiul Testament Care a vorbit cu Moise și Ilie cu mii de ani în urmă și Care acum Se arată așa cum este cu adevărat, adică nu numai ca simplu om contemporan cu ei. Petru a zis atunci că e bine să ridice acolo pe munte trei colibe, una pentru Iisus și câte una pentru Moise și Ilie „neștiind ce spune”, așa cum menționează Luca. Dar de fapt el afirmă ceva important, anume că a simțit în lumina de pe munte bucuria trăirii în veșnicie, nemaivoind să se întoarcă înapoi în lume. Pe Tabor se întâlnesc așadar trecutul cu prezentul, dar și cu viitorul, sau chiar am putea spune, cu veșnicia. Constanta care leagă aceste planuri este Dumnezeu, Care Se descoperă din ce în ce mai mult în Slava Sa. Iisus Se arată ucenicilor înveșmântat în această lumină, descoperindu-le lor, iar prin ei nouă, cum anume vor arăta oamenii îndumnezeiți, hristificați, îmbrăcați în harul dumnezeiesc, în Împărăția cea veșnică, când ei înșiși Îl vor vedea pe Dumnezeu „așa cum este”, după o expresie a Sfântului Siluan Athonitul.

Despre lumina taborică și despre vederea acestei lumini dumnezeiești, necreate, cu totul diferită de lumina naturală a unui corp ceresc, au teologhisit unii Sfinți Părinți ai Bisericii, printre care Grigorie Palama și Simeon Noul Teolog. Ea arată că Dumnezeu nu doar a creat lumea, i-a dat niște legi și apoi s-a retras în transcendent, părăsind creația și lăsând-o să se descurce singură. Precum face un părinte plin de grijă pentru copiii săi, Dumnezeu Se revelează oamenilor în fiecare generație, arătându-Se așa cum este în mod diferit și totuși același, după puterea diferită a noastră de a-L percepe. Cuvintele aparent lipsite de sens ale lui Petru sunt nu iraționale, ci supra-raționale, atunci când vorbește despre colibele pe care voia să le ridice, iar porunca Domnului ca ucenicii să nu spună nimic din cele ce au văzut, până la Învierea Sa din morți, înseamnă că unele lucrări dumnezeiești sunt lăsate să rămână tainice până la vremea înțelegerii lor.