E Vinerea Mare. Cohorte de ură se dezlănțuie peste Domnul Hristos. Unele imperiale. Altele de iad. Altele de interese obscure ale unei religii eșuate în neputința încrederii în Dumnezeu. Degeaba se spală pe mâini procuratorul Ponțiu Pilat. Avea ca obligație să apere pe om în detrimentul sistemului. Nu o face. Arătând limita democrației romane: banul. Nici cei de la Templu nu aveau drept de ucidere. „Mânăresc” legea ca să încapă în interesul lor. Minciună, delațiune și manipulare. Nu pare că s-a schimbat ceva în construcția umanului. Trădăm, mințim cu ferocitate, însângerăm cu ură pe oricine vine în Numele Domnului. Darămite pe Domnul Însuși. N-avem a ne minți. Nimic nu ne-ar fi împiedicat ca să fim acolo, în tabloul Pătimirii, de partea rănirii lui Dumnezeu-Omul. Circul roman s-a întâlnit cu cabotinajul fariseic și scrupulele cărturarilor.  Priviți spre atunci și luați aminte spre acum. 

Pe Calea Crucii, Mântuitorul ne descoperă limita omeniei noastre în suferință. Omul omului fiindu-i moarte. Suportă. Tace. Poartă greutatea lemnului transfigurându-l în Cruce. E dincolo de ea. E dincolo de orice semn ori simbol. Crucea ca o stea, logostea, cum ar cânta poetul Grigore Vieru. O stea care arată drumul Golgotei, continuarea la cer a căii Betleemului. Căi legate de Călătorul ceresc Care le străbate. Și care urcă leagănul nașterii și crucea morții transfigurându-le în tainica lumină a Învierii. 

Din hăul de ură, doar câteva chipuri de lumină și răbdare. Maica Domnului dintâi. Ca o inimă prin care trece crucea-sabie. Maria Magdalena, Maria lui Cleopa... Ioan, Apostolul. Cuvintele Domnului, cuvinte puține, sunt cheia întreagă a vorbirii despre Dumnezeu. După lectura celor 12 Evanghelii îți revizuiești vocabularul teologiei și înțelegi că nu despre Pătimire vorbește Patima Sa, ci despre asumarea Învierii. Niciun amănunt din drama Golgotei nu e o noutate pentru Dumnezeu-Omul. Urcă Golgota știindu-i sensul. Identificând greutatea ei. Făcând din Cruce patul de Nuntă dintre firea umană și firea dumnezeiască. E atât de mare greutatea zilei încât rotorul Liturghiei din moara timpului șade în așteptare. 

Moarte. Și încă moarte pe Cruce. În vecinătatea aroganței care nu înțelege și a smereniei care asumă. Între doi tâlhari, Hristos e mai liber decât noi. E asumat de iubirea unuia. Până și acolo iubirea Lui rodește. Unul e aliatul răutăcioșilor care nu înțeleg nimic. Zdrobit de picioare, moare. Asemenea și celălalt. Dacă vă întrebați de ce ei sunt dați de pe cruce primii, explicația e simplă: își urlau durerea. Deranjau cu omenescul din ei lipsa de omenie a celor din jur. Hristos tace. Ai senzația că se ține în rezervă ca nu cumva să suspine vreo poruncă și Îngerii să rupă legăturile lipsei de omenie. Nu. Hristos nu e tăcut pe Cruce. E Dumnezeu-Omul care își asumă până la capăt chemarea Tatălui. El știe că deschide cerul și trimite Mângâietorul. El, cerul nemângâiat...

Un oftat încheie totul. Se rupe catapeteasma și pământul irumpe viață. Când clacă în iad, Hristos nu doar îl cutremură, ci îl dărâmă. Prin pogorârea Lui la iad, raiul nu mai are vecinătate cu moartea. Pusă la zidul despărțitor de Rai, puterea morții moare. Fără a dușmăni, Hristos învinge. Cât de tainică e imaginea celor care după Învierea lui Hristos s-au întors printre cei vii. Închipuiți-vă cum au bătut la ușa casei lor spunând simplu: Sunt aici! Pentru că acelora care L-au ucis, Hristos le dă pedeapsa de a nu-L putea vedea înviat și le oferă replica umană a chemării la pocăință: le trimite sute de Lazări! Ei, care alergau disperați după unul singur, cel din Betania, pentru a-l omorî „căci mulți dintre iudei credeau în Hristos din pricina învierii lui”. 

Două chipuri îmi bucură inima. Iosif cel cu bun chip și Nicodim. Cel din urmă, ucenic de taină, aduce suta de litre de smirnă cu untdelemn. Nu înseamnă mir, cât amestec primar mirului. Nu apucase să se facă mir când Mirele Învie. E simplă coincidență că la începutul urcării spre Ierusalim și cer Domnul Hristos este uns cu mir scump de Maria cea din Betania în ciuda fariseului ce găzduia masa în vreme ce aici cei care nu voiau să-și strice masa de Paști îl grăbesc pe Nicodim să îl ungă cu untdelemn și smirnă? Graba e atât de mare încât nici mormânt nu poate fi căutat. Urmașul neamului davidic nu poate fi aruncat la margine de șanț. Pilat a intrat în istorie pentru scrupulozitatea prin care cerea ca ritualul înmormântării celor nobili să fie unul nobil. Reflex de slugă? Cine mai știe. De ce ar mai conta? Iosif își dăruiește mormântul, așa cum Simon din Cirene își oferă umărul Crucii lui Hristos. Desigur că Simon mai degrabă silit. Iar Iosif, din iubirea aceea prețioasă a prietenului. Tare îmi place gestul lui Iosif. Pune regulă bunătatea umană în plină rană de moarte a Mântuitorului. Ai senzația că anulează cu gestul său toată zbaterea ucigașă a sinedriului. E ceva de frondă cu Hristos Dumnezeu care mă uimește și mă face să Îl admir real. În Iosif sunt toți oamenii cu bun simț din istoria lumii. Toți care cred că a fi de partea lui Dumnezeu cere jertfă de dine și din ale tale pentru ca El să aibă unde să-și plece Trupul ostenit de Cruce. În fapt, primul locaș de Liturghie e mormântul din coasta Golgotei, dăruit de Iosif cel cu bun chip...

De pe lemn luând Preacuratul Trup al lui Hristos Iosif, Îl poartă pe brațele sale și Îl pune în odihna mormântului. Până să iasă Îngerul în calea femeilor mironosițe pe calea aceea e liniște. Poate doar șoapta netoată a soldaților ce păzeau – până la o vreme – mormântul să fi curmat liniștea înmiresmată de așteptare. La suprafața pământului, Hristos este Răstignitul învins. În cele mai de jos ale pământului, însă, El calcă adânc, ca un Împărat, precum și Este. Miruit de femeie și înveșmântat în evlavia lui Iosif și Nicodim, Domnul Hristos umple de mirul Învierii lumea. Și lumea încă mai vibrează la emoția aceea. Mai puțin omul, tâlhar nepocăit al iubirii lui Dumnezeu.