† VARSANUFIE
Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Râmnicului

Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului,
Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

„Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, 
le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”
(Ioan I, 11-12)

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Praznicul Nașterii Domnului este praznicul bucuriei împlinirii așteptării noastre, nu doar ca fapt istoric, ca împlinire a nădejdii de izbăvire a lumii prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu, ci și în plan personal, ca bucurie a împlinirii așteptării noastre întru lucrarea nevoinței postului de patruzeci de zile, pentru ca Hristos Domnul să Se nască în sufletele noastre. Ziua Praznicului Nașterii Domnului este ziua bucuriei întregii lumi, pentru că lumea în totalitatea ei este readusă în pacea lui Dumnezeu: „Să se bucure bărbații, dar să se bucure și femeile: Hristos S-a născut bărbat, însă S-a născut din femeie, astfel au fost ridicați la loc de cinste deopotrivă, și bărbații, și femeile [...]. Bucurați-vă, voi cei drepți! Este ziua de naștere a Celui Ce îndreptează! Bucurați-vă neputincioșilor și bolnavilor! Este ziua de naștere a Vindecătorului! Bucurați-vă, voi cei robiți! Este ziua de naștere a Răscumpărătorului. Să se bucure sclavii! Este ziua de naștere a Stăpânului. Să se bucure cei liberi! Este ziua de naștere a Izbăvitorului. Să se bucure toți creștinii. Este ziua de naștere a lui Hristos”.

Nașterea Domnului din puterea Duhului, Care o umbrește pe Fecioara Maria, devine temelia nașterii noastre celei de-a doua de la Sfântul Duh, naștere de care avem nevoie pentru viaţa noastră cea nouă: „Din Sfânta Fecioară s-a născut trupul dumnezeiesc, plăsmuit negrăit în Sfânta Fecioară, neţinând seama de legile firii. Căci n-a avut lipsă de o aducere în fiinţă prin sămânţă întâiul născut dintre sfinţi, începătura celor ce au primit naşterea a doua din Dumnezeu prin Duhul, despre care s-a spus limpede: Care nu din sânge, nici din voia trupului, ci din Dumnezeu s-au născut (Ioan I, 13)”. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, nu ar fi fost posibilă această nouă naştere a oamenilor, ea fiind posibilă doar prin naşterea Fiului spre înfierea omului. Făcându-Se om ca noi, ne-a eliberat de robia celui rău, făcându-ne fii ai Tatălui prin renașterea noastră întru El prin Duhul Sfânt. Cel după chipul Căruia am fost creați este Cel Care ne renaște pe noi spre viața în Duhul Sfânt, adică spre viețuirea noastră veșnică în comuniune cu Dumnezeu: „Ci Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă” (II Macabei VII, 23). 

Sfântul Atanasie cel Mare, vorbind despre înomenirea Fiului lui Dumnezeu, arată în mod vădit faptul că nu pentru alt motiv a luat trup Cuvântul, ci doar pentru curățirea și îndumnezeirea firii omenești: „Astfel a luat trupul omenesc, ca, înnoindu-l în calitate de Făcător, să-l îndumnezeiască în Sine, şi aşa să ducă în Împărăţia Cerurilor pe toţi după asemănarea Aceluia. Dar nu s-ar fi îndumnezeit omul unindu-se tot cu o creatură, deci, dacă Fiul n-ar fi fost Dumnezeu adevărat. Nici n-ar fi îndrăznit omul să stea în faţa Tatălui, dacă n-ar fi Cuvântul prin fire şi adevărat al Lui, Cel ce a îmbrăcat trupul. Şi precum nu ne-am fi eliberat de păcat şi de blestem, dacă trupul pe care l-a îmbrăcat Cuvântul n-ar fi fost trup omenesc — căci nu avem nimic comun cu ceea ce ne este străin — aşa nu s-ar fi îndumnezeit omul dacă Cuvântul Care S-a făcut trup n-ar fi fost prin fire din Tatăl şi cu adevărat şi propriu al Lui. Căci de aceea s-a făcut această unire, ca omul prin fire să se unească cu Cel prin fire Dumnezeu şi mântuirea omului şi îndumnezeirea lui să fie sigură. Deci cei ce tăgăduiesc că Fiul este prin fire din Tatăl şi propriu fiinţei Lui să tăgăduiască şi că a luat trupul adevărat omenesc din Pururea-Fecioara Maria. Căci n-am mai fi avut niciun folos nici dacă Cuvântul n-ar fi fost Fiul prin fire şi adevărat al lui Dumnezeu, nici dacă n-ar fi fost trup adevărat cel pe care l-a luat”.

Astfel, omul, deși nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu după ființa Lui, ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu doar prin înomenirea Fiului: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan XIV, 9), iar Nașterea Domnului îl duce pe credincios spre veșnica viețuire în Fiul lui Dumnezeu Cel înomenit: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3). Fiul lui Dumnezeu nu Se naște pentru Sine, căci Nașterea este chenoză, golire, deșertare, lipsire: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine” (Filipeni II, 6-8), nu ia trup omenesc din alt motiv decât acela de a-i dărui omului posibilitatea de a renaște: „La început era Cuvântul, Care, dacă nu ar fi avut naștere omenească, noi nu am fi ajuns la renașterea dumnezeiască; S-a născut ca noi să renaștem”. După chipul Maicii Domnului, care a purtat Cuvântul în pântece, dându-I trup omenesc, noi trebuie să purtăm Cuvântul în inimi, adică să lucrăm pentru nașterea Domnului în inimile noastre. Precum pântecele Fecioarei a rodit prin puterea Duhului Sfânt, așa și inima noastră să fie roditoare prin aceeași putere.

Înomenirea adevărată și desăvârșită a Cuvântului lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, a doua Persoană a Sfintei Treimi este Cea Care a făcut ca omul să poată merge pe calea dumnezeiască, după pilda pe care Hristos Domnul ne-o dă,  spre unirea omului cu Dumnezeu, devenind imitatori ai lui Hristos, așa cum Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni XI, 1). Scopul înomenirii Fiului lui Dumnezeu nu este altul decât acela de a ne arăta calea spre Împărăția lui Dumnezeu, de a Se arăta pe El Însuși ca singură Cale către Tatăl: „Noi am fost motivul pogorârii Lui, şi neascultarea noastră a făcut iubirea de oameni a Cuvântului ca Domnul să vină la noi şi să Se arate între oameni. Pentru că noi am fost pricina întrupării Lui şi pentru a noastră mântuire S-a lăsat mişcat de iubirea de oameni ca să Se sălăşluiască în trup omenesc şi să Se arate în el”.

Pentru ca Hristos să ia chip în noi, El trebuie să Se nască în noi, nu metaforic, ci real, în inimile noastre, după cum și noi să ne naștem întru El, repetând în chip mistic nașterea Sa istorică din Fecioara Maria: „Deci, ce trebuia să facă Dumnezeu? Ce altceva decât să înnoiască existenţa lor după chipul Său, ca prin acesta să-L poată cunoaşte oamenii iarăşi pe El? Dar aceasta cum s-ar fi putut întâmpla altfel, decât venind Însuşi Chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos? Căci prin oameni nu era cu putinţă, de vreme ce ei au fost făcuţi după chipul Lui. Dar nici prin îngeri, căci ei nu sunt chipuri. De aceea a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Care în calitate de Chip al Tatălui să poată rezidi pe omul cel după chipul Lui. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu era nimicită moartea şi stricăciunea. De aceea, pe drept cuvânt a luat El trup muritor, ca să poată fi nimicită în El moartea, iar oamenii cei după chipul Lui să fie reînnoiţi. Deci nu putea împlini altcineva această trebuinţă decât Chipul Tatălui”. Sfântul Simeon Noul Teolog,  într-unul dintre cuvintele sale filocalice, ne spune în acest sens: „Căci atunci când se gândeşte că, fiind Dumnezeu fără-de-început din Tatăl cel fără-de-început, de-o-fire şi de-o-fiinţă cu Sfântul şi închinatul Duh, nevăzut şi nepătruns, S-a întrupat pogorându-Se şi S-a făcut om şi a pătimit toate cele spuse, şi încă multe altele, pentru el, ca să-l slobozească din stricăciune şi să-l facă fiu al lui Dumnezeu şi dumnezeu asemenea Lui, oare nu i se va înmuia sufletul şi nu i se va încălzi inima de dragostea lui Dumnezeu, afară numai dacă omul va fi mai tare decât piatra şi mai rece decât gheaţa? Eu aşa spun şi aşa este şi adevărat în chip recunoscut că, dacă va crede cineva din inimă şi din adâncul sufletului toate acestea, de îndată va avea şi iubirea faţă de Dumnezeu în inima sa”.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Însuși Domnul Hristos Cel Născut în peștera Betleemului i-a îndemnat pe ucenicii Săi și prin aceștia și pe noi să ne rânduim viața după pilda viețuirii Sale pe pământ: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan XIII, 15). Văzând Persoana înomenită a Fiului lui Dumnezeu, omul, conformându-și viața după Acesta, împropriindu-și însușirile Fiului născut din Fecioară, printr-un efort de asceză și schimbare a vieții, este numit pe drept cuvânt creștin, adică născut în Hristos. Sfântul Grigorie al Nyssei analizează implicațiile pe care le are pentru creștin faptul de a fi numit astfel, creștinul fiind nu cel care se numește pe el însuși creștin, ci cel care se naște cu adevărat în Hristos, iar acest lucru să fie dovedit ca nemincinos prin roadele vieții lui: „Deci, cei ce poartă numele lui Hristos, ar trebui mai întâi să fie ceea ce voiește să arate numele acesta și numai după aceea să se împodobească cu un astfel de nume. Și după cum cineva, atunci când ar face deosebirea între un om adevărat și unul cioplit în piatră, nu ar putea să facă această deosebire decât pornind de la însușirile proprii ale omului (căci omului îi va zice ființă cu judecată și cu înțelegere, iar statuii îi va zice materie neînsuflețită, care a luat forma omului prin asemănare), tot astfel și pe creștinul adevărat îl vom putea cunoaște și deosebi ușor de cel care numai se arată că este astfel, prin însușirile proprii care se văd săpate în firea lăuntrică a fiecăruia”. Purtarea numelui de creștin presupune unirea noastră cu Hristos Domnul Cel născut pentru noi și pentru a noastră mântuire, mergând pe aceeași cale a chenozei, pe care Fiul lui Dumnezeu a mers prin înomenirea Sa, iar ceea ce nu putem însuși, împropria în ființa noastră, cinstim și I ne închinăm: „În firea lăuntrică a creștinului adevărat trebuie să se găsească săpate acele însușiri frumoase pe care le-am înțeles când a fost vorba de numele Hristos. Dintre aceste însușiri, pe acelea care ne sunt cu putință noi trebuie să le îndeplinim întocmai în viață. Pe celelalte însă, pe care firea noastră nu le poate îndeplini întocmai în viață, noi trebuie să le respectăm și să le cinstim”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată care este condiția imitării lui Hristos și implicit a purtării pe drept cuvânt a numelui de creștin, prin răspunsul unui Bătrân ascet la întrebarea unui monah, dacă este posibilă imitarea lui Hristos: „Doar Domnul a fost Dumnezeu, chiar dacă S-a făcut om. Iar eu sunt om păcătos, robit de zeci de mii de patimi. Cum pot, așadar, să imit pe Domnul?”. Răspunsul Bătrânului  este lămuritor și pilduitor pentru toți: „Nimeni din cei robiți de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: «Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție», aceștia primesc puterea să-L imite pe El și să împlinească toate poruncile Lui”.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Anul 2022 a fost declarat în Patriarhia Română de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, lucru ce ne îndatorează, pe fiecare după puterea noastră, nu doar să teoretizăm, să teologhisim și să învățăm despre rugăciune în viața Bisericii și a creștinului, ci, mai ales, să arătăm că rugăciunea nu este o coordonată desuetă a societății contemporane, ci, dimpotrivă, să arătăm puterea rugăciunii în viața noastră și a Bisericii prin exemplul nostru personal, prin rugăciunea noastră, a fiecăruia. Să înțelegem că numai prin rugăciune vom avea izbândă de reușită în vremurile tot mai grele ce ne așteaptă. Într-adevăr, timpul care ne așteaptă nu va fi unul ușor; pe an ce trece, ba chiar pe zi ce trece, vremurile vor fi tot mai grele, însă harul lui Dumnezeu ne va acoperi de toate necazurile și greutățile, dacă cerem cu credință neîndoielnică mila Sa în rugăciunile noastre personale, dar și în cele pe care le facem împreună în biserici și mănăstiri.

Pentru a vedea roadele rugăciunii, pentru a ne folosi cu adevărat de puterea ei, să învățăm de la pruncii noștri ce înseamnă simplitatea și încrederea în părinte. Precum pruncii, care nu se sfiesc să ceară orice de la părinții lor, așa să purtăm și noi în rugăciune către Dumnezeu cererile noastre și, dacă acestea vor fi spre binele nostru, Dumnezeu nu va întârzia să le împlinească. Să învățăm ce înseamnă încrederea, aruncându-ne precum copiii în brațele Părintelui nostru, înțelegând că doar acolo nimeni și nimic nu ne va face rău. Acolo, în brațele lui Dumnezeu și ale Maicii Sale, este scăparea noastră, acolo să fie întreaga noastră viață.

Să nu uităm ca la cumpăna dintre anii 2021 și 2022, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, să aducem în fiecare biserică de parohie sau de mănăstire rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul ce a trecut și să-I cerem binecuvântarea dumnezeiască în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care vom intra.

Fie ca sărbătoarea Naşterii Domnului, a Noului An și a Botezului Domnului să vă aducă multă pace, sănătate, bucurie şi întărire spre împlinirea a toată fapta cea bună întru iubire desăvârșită și să rămâneți tari și statornici în dreapta credință, rugându-vă Domnului pentru sănătatea și buna sporire a voastră, a familiilor voastre și a întregii lumi!

La mulţi ani întru mântuire!

Un An Nou binecuvântat!

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,

† VARSANUFIE

Arhiepiscopul Râmnicului