La această stare i-a redus nihilismul pe oa­meni. Înainte de epoca modernă, viaţa omeneas­că atârna în mare măsură de virtuţile ascultării, supunerii şi respectului: faţă de Dumnezeu, de Biserică, de autorităţile pământeşti legiuite. Pen­tru omul modern pe care nihilismul l-a „lumi­nat", această Veche Ordine nu este decât o amin­tire îngrozitoare a unui trecut întunecat din care omul a fost „eliberat”; istoria modernă a fost cronica prăbuşirii tuturor felurilor de autorita­ te. Vechea Ordine a fost detronată şi, chiar dacă o stabilitate şubredă este menţinută într-o epocă ce neîndoielnic este „de tranziţie”, este clar că o „nouă ordine” se construieşte acum; epoca „rebelului” bate la uşă.

Regimurile nihiliste din secolul nostru au ofe­rit o pregustare a acestei epoci, iar răzvrătirea larg răspândită a zilelor noastre este un semn în plus despre ea; acolo unde nu este adevăr, dom­neşte voinţa cea răzvrătită. Dar „voinţa”, a spus Dostoievski, cu obişnuita lui putere de pătrunde­re în mentalitatea nihilistă, „este cea mai aproa­pe de nimic; voinţele cele mai puternice sunt cel mai aproape de voinţele cele mai nihiliste”. Omul care a părăsit adevărul şi toate autorită­ţile întemeiate pe el nu are între el şi Abis de­ cât voinţa oarbă; iar această voinţă, orice reali­zări spectaculoase ar avea ea în scurtele ei clipe de putere (cele ale lui Hitler şi ale bolşevismului au fost cele mai spectaculoase până acum), este atrasă în mod irezistibil către acel Abis, precum către un magnet imens ce a căutat abisul care îi răspunde dinăuntrul ei. În acest abis, în acest nimic al omului care trăieşte fără adevăr, găsim în­suşi miezul nihilismului.

(Ieromonah Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere din limba engleză de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 103-104)