A fost alcătuită de doi monahi ce aparțineau comunităților monahale ale Sfântului Munte Athos: Sfântul Macarie, pe atunci episcop al Corintului, și Sfântul Nicodim Aghioritul. Filocalia reprezintă numai un aspect al unei mișcări de reînnoire în rândul călugărilor athoniți – în cadrul căreia Sfântul Nicodim a jucat un rol călăuzitor –, o reînnoire care a avut implicații diverse și numeroase. Iar aceasta fiindcă publicarea Filocaliei nu a fost un eveniment izolat; făcea parte dintr-o mișcare de reînnoire în Biserica Ortodoxă, care a izvorât din comunitatea monahală athonită, a Sfântului Munte. Aceasta a fost o mișcare de înnoire profund tradițională – cu toate că, în anumite privințe, mai mult tradițională în idealuri decât în realitate. Dacă ar fi să vedem Filocalia ca un reper în istoria teologiei ortodoxe, atunci îmi pare că există mai multe implicații, atât negative, cât și pozitive. În primul rând, aceasta sugerează un punct de demarcație față de panta pe care o luase teologia ortodoxă de la căderea Constantinopolului în secolul al XV-lea, dacă nu chiar de la începutul mișcării unioniste din secolul al XIII-lea. Deoarece, odată cu începuturile disputelor din perioada Reformei, teologia ortodoxă s-a găsit prizonieră în acele controverse pe când încerca să se justifice în fața protestanților și a catolicilor, ambele tabere căutând să câștige susținerea ortodocșilor în disputele dintre ele. Istoria, începând cu adeziunea lui Chiril Lucaris la o teologie mai degrabă calvinistă și opoziția venită din partea Patriarhului Dositei al Ierusalimului și a Sfântului Ierarh Petru Movilă, despre care nu putem discuta aici în detaliu, a condus la situația în care teologia ortodoxă se exprima în termenii și categoriile teologiei apusene. Întoarcerea la Părinți, parte a renașterii filocalice, implica respingerea unei asemenea abordări în ceea ce privește teologia. Filocalia se prezintă ca un volum de scrieri „în care, prin filosofia morală, în conformitate cu faptele și contemplarea, mintea este curățită, luminată și desăvârșită” (pagina de titlu). Aceasta presupune o abordare a teologiei nu ca un set de doctrine, așa cum a fost stabilită în mărturisiri de credință sau sinoade, ci o abordare asupra cunoașterii lui Dumnezeu în care intelectul este pregătit pentru unirea cu Dumnezeu prin curățire, luminare și desăvârșire. Acest lucru sugerează câteva aspecte. În primul rând, acesta este limbajul rugăciunii în tradiția creștină: rugăciunea înțeleasă nu doar ca o cerere, cerându-I anumite lucruri lui Dumnezeu, ci rugăciunea ca o angajare în relația cu Dumnezeu, o angajare ce are loc prin „trei trepte” de curățire, luminare și desăvârșire sau îndumnezeire. Mai mult decât atât, ea sugerează o înțelegere a cunoașterii în teologie, care nu reprezintă o colecție de informații, ci mai degrabă o cunoaștere a lui Dumnezeu care presupune o formă de participare în El. Sugerează, pe scurt, un înțeles al teologiei mult mai apropiat de cel pe care îl descoperim la Părinți, acolo unde nu există nici o separare reală între obiectul cunoașterii și procesul cunoașterii, unde a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă, într-un fel, a fi asimilat lui Dumnezeu, unde cunoașterea lui Dumnezeu presupune ceea ce a ajuns a fi numit, în special în tradiția greacă, îndumnezeire sau theosis.

(Pr. Andrew Louth, Gânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent, traducere de Lucian Filip, Cristian Untea, Justin A. Mihoc, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 29-30)