Iubitor de sine este acela care, adică, se iubeşte pe sine; dar se cunoaște pe sine, dacă, ceea ce face, face pentru sine, chiar dacă ceea ce face ar fi potrivit unei porunci. Căci dacă din comoditate personală ar lăsa ceva din cele de care are trebuinţă fratele, fie sufleteşte, fie trupeşte, este clar că şi în altele are răutatea iubirii de sine, al cărei sfârşit este pierzarea. (Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, în col. PSB, vol. 18, p. 339)