Un voinic îndrăcit şi cumplit pătimind şi-a spăşit sufletul înaintea lui Iisus. Însă iubitorii de cinste şi mai cumplit pătimesc şi mai multă trudă pentru slavă.

Adevărat, mai fericiţi sunt cei îndrăciţi mai mult decât cei stăpâniţi de patima iubirii de stăpânire. Căci pe aceia îi vedem uneori în foc amestecându-se, alteori în apă, fără de minţi fiind şi nevrând ei acestea; de cei ce pătimesc asemenea lucruri ne este milă, îi oprim şi ne îngrijim pentru scoaterea lor dintr-acestea, îmblânzind pe Domnul. Şi milostiv cu ei Se face, pentru ca dacă se vindecă trupul unora ca aceştia, şi sufletul se mântuieşte. Iar cei cuprinşi cu iubirea de stăpânire sunt străini de mila şi de ajutorul lui Dumnezeu, căci din mândrie se naşte iubirea de stăpânire. Iar mândrilor Domnul le stă împotrivă şi sporitori către pierzare sunt aceştia (Iacov 4).

Aruncând oarecare bărbat către Iisus pe fiul său, care era din copilărie îndrăcit, cu multă întristare spunea că de multe ori în foc şi în apă îl arunca pe el diavolul ca să-l piardă pe el şi-l ruga acum pe Domnul puterilor să vindece pe fiul lui. Iar noi, tot astfel fiind, dar surpaţi cu iubirea de sine, părintele nostru ni se face nu opritor înapoi, ci sporitor înainte, încurajându-ne şi săvârşind astfel un rău pe care de mirare ar fi de ni l-ar face chiar şi nişte străini. Într-adevăr, celor ce pătimesc de iubirea de sine, chiar ai lor şi chiar părinţii îi aruncă pe fiii lor într-atâta nevoie, din nebăgare de seamă, fără să simtă şi ei durerea şi, mai mult, ca şi cum ar face bine. Mai de mirare lucruri vom auzi: că se şi bucură părinţii acolo unde de fapt pe fiul lor îl încearcă lucru demn de multe lacrimi. Că le pun asupră-le ferecăturile cele veşnice, grele şi nestricate, părându-le că mari bunătăţi şi multă uşurare au câştigat fiii lor şi încă şi aurul lor şi-l dau fără cruţare ca să le cumpere o pierzare ca aceasta.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 214)