Nu este milostenie faptul de a ieși în întâmpinarea vreunei primejdii a celui ce se află în neștiință sau a celui care a căzut în înșelare, atunci când aceste pricini îl îmboldesc spre sinucidere, lucru ce îl va costa nu doar prezentul, ci chiar și veșnicia însăși, care este scopul și ținta persoanei omenești? Dacă întreaga lume nu echivalează cu valoarea unei persoane, cât este de mare lauda celui ce se jertfește pentru ca să salveze o victimă a acestei înșelări?

În viața marelui nostru Sfânt Nicolae, aflăm o pildă potrivită, care se referă la tema pe care o analizăm. Un om înstărit, tată a trei fete, a sărăcit și a ajuns într-o stare deznădăjduită. S-a gândit să le trimită pe fete să se desfrâneze, folosindu-le astfel ca mijloace de asigurare a traiului zilnic. Sfântul Nicolae a ajuns la timp, în taină, și le-a înzestrat pe cele trei fete pentru căsătorie, una după alta, împiedicând astfel dezastrul. Ce altă lucrare poate fi mai mare și mai însemnată decât această milostenie?

Este cu mult mai de cinste scopul mântuirii sufletului decât cel al milosteniei trupești. Nevoile trupești, de vreme ce sunt vădite, le văd mulți și cineva va veni în întâmpinare, ajutând într-un fel. Însă rănile și pagubele sufletești sunt pentru cei mai mulți necunoscute și nevăzute.

În istoria Bisericii noastre au existat păstori evlavioși, părinți duhovnicești, mari nevoitori și păzitori cu scumpătate ai isihiei și ai nevoinței, care la glasul milosteniei și-au abandonat nu numai liniștea personală și programul, ci, cu jertfire de sine și cu osteneli pline de primejdie, au și răpit suflete din pericole mari și vădite. Mai mult, de multe ori s-au dat pe ei înșiși în schimbul unor oameni, care erau sclavi și robi pe viață, ca să-i izbăvească, întrucât aceia primejduiau să se piardă.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă și note de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-112)