Tinereţea m-a fascinat întotdeauna. Și nu numai acum, pentru că am înaintat în vârstă, ci efectiv întotdeauna m-a fascinat tinereţea în sine. Nu doar pentru că este un stadiu de maximă potenţialitate a omului, care dă naştere unor adevărate explozii de energii creatoare, ci pentm că am văzut totdeauna în ea şi un miracol al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe Adam tânăr, nu copil, nici bătrân. Deci starea primordială a omului era de tinereţe, chiar dacă încă de pruncie spirituală.

Tinereţea este legată în mod fundamental de iubire şi frumuseţe. Marea poezie de iubire a lumii, inclusiv poezia biblică (Cântarea Cântărilor), se referă la tinereţe şi la această etapă din viaţa omului. De asemenea, frumuseţea este un atribut fundamental şi este tonic să te uiţi la tineri şi să le vezi chipurile exprimând frumuseţea lui Dumnezeu, de multe ori fără ca ei să-şi dea seama sau alteori denaturându-i sensul. Trebuie să învăţăm să vedem frumuseţea, să o primim, să o preţuim, dar nu numai atât, ci şi să o folosim ca atare. Dramatic este faptul că de multe ori nu se ştie ce să se facă cu tinereţea, cum să se folosească atributele şi capacităţile ei, şi atunci este resimţită într-un mod care poate duce la degradarea persoanei. Tinerii trebuie să ştie să ducă frumuseţea şi iubirea lor în Biserică, pentru că acolo poate fi păstrată veşnic, dar în acelaşi timp să preia din iubirea şi frumuseţea Bisericii şi să le poarte în lume, să facă tot timpul acest transfer, pentru că întreaga lume ar trebui adusă la starea de Biserică a lui Hristos.

Dacă sufletul îşi poate păstra tinereţea la vârste mai înaintate, trupul, vrând-nevrând, îmbătrâneşte şi se slăbănogeşte. De aceea, unul din visele omului, creat de spiritualitatea noastră ţărănească, fundamentală românului, este acela de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Or, Hristos ne-a adus această posibilitate, a unei vieţi adevărate fără de moarte, dar nu suntem atât de conştienţi că ne-a adus şi această posibilitate a tinereţii fără bătrâneţe. În Hristos poţi rămâne veşnic tânăr! Se ştie că este o tradiţie care spune că noi vom învia, indiferent de vârsta la care am murit, cu trupurile transfigurate, desigur, la vârsta de 33 de ani, vârstă la care a murit Mântuitorul. Este o vârstă de maximă potenţialitate a omului.

Tinereţea este şi teritoriul unor acerbe, teribile lupte cu ispitele. Acum se pune temelia unor dezvoltări viitoare, a unei vieţi viitoare cumsecade. Spune acest lucru însăşi parabola evanghelică a fiului risipitor, care este rătăcit, dar se întoarce şi produce acea mare bucurie a tatălui. Fiecare suntem extrem de tentaţi să risipim la tinereţe şi trebuie să fim atenţi să nu pierdem momentul întoarcerii la tatăl, dacă am rătăcit drumul. Convertirile de tinereţe au dat naştere la sfinţi foarte mari, cum ar fi Maria Magdalena şi Maria Egipteanca. Exemplele sunt, desigur, nenumărate.

În ceea ce priveşte problema generaţiei, ea este destul de delicată. Generaţia se realizează prin fapt, prin ceea ce a făcut şi a dat, prin felul coerent şi specific în care a răspuns la problemele timpului. Sigur, o generaţie poate fi determinată în diverse chipuri. Unele sunt determinate de mari evenimente istorice - generaţia de la ’48, a Marii Uniri, generaţia de după război -, altele de personalităţi excepţionale - de pildă, în poezia noastră contemporană, generaţia lui Nichita Stănescu -, sau de lucruri mai materialiste - generaţia coca-cola. În Biserică avem generaţia Părinţilor Capadocieni, când spiritul extraordinar şi gândirea duhovnicească au dat caracterul unei generaţii. În fond, generaţia este determinată de stilul de viaţă, de stilul de exprimare a gândului, şi acest stil, dacă este coerent, dacă este rezultanta unei gândiri cu conţinut valabil, atunci generaţia respectivă devine marcantă. Dacă nu, sunt pauze în istorie, când nu se poate vorbi de o generaţie. Din punct de vedere creştin trebuie să deosebim între generaţia temporală, a unui timp anume, care are un caracter oarecum formal, şi generaţia spirituală, care înfrăţeşte prin spirit. Mi-aduc aminte de un episod în care poetul Osip Mandelştam, la o serată din timpurile dure ale anilor ’30, a fost întrebat, provocator: „Ce credeţi despre un război înainte de revoluţie?” După o mică ezitare, a răspuns: „Eu sunt contemporan cu Ahmatova!” Noi, cei de astăzi, am putea spune că suntem contemporani cu Părintele Paisie, cu Părintele Stăniloae, căci aceasta ţinem să ne caracterizeze. Mai presus de toate şi încurajator pentru noi este faptul că putem fi, dacă vrem, totdeauna de aceeaşi generaţie cu Hristos. El este veşnic tânăr, veşnic în mijlocul fiecărei generaţii de tineri, şi mai mult de atât nu se poate. Dacă am ajuns să fim în generaţie veşnic tânără şi veşnic creatoare, care se împlineşte.

Nu ştiu dacă o generaţie poate să primească o altă generaţie, precedentă, pentru că răspunsul pe care-l dă trebuie să fie specific. Dacă nu-şi găseşte stilul ei, adică un ansamblu coerent de a răspunde şi de a exprima anumite gânduri, năzuinţe, un mod de a trăi viu şi autentic. În măsura în care ai ceva de spus, poţi să te alimentezi din experienţa altor generaţii, dar nu poţi să le imiţi sau să ţi le propui ca model absolut, ci doar să le foloseşti experienţa pozitivă, iar pe cea personală s-o eviţi.

Ar fi interesant de văzut în ce măsură tinerii acestui moment se constituie într-o generaţie, dacă lucrul acesta se va vedea post-mortem, încurajator este că în biserici au intrat tineri, că, de exemplu, ASCOR-ul tinde să creeze o anumită mişcare duhovnicească în rândul tinerilor, sigur, nu de amploarea pe care am dori-o noi, dar nu prin cantitate, ci prin realitate ajungem la rezultate valabile. În biserici tineri au intrat tot mai mult şi am putea spune predominant, autoritar. Aceasta ne dă o speranţă pentru viitor. Dar, cum am spus, tinerii nu trebuie să se închidă în Biserică, ei trebuie să fie purtătorii Bisericii în lume şi, totodată, să ducă lumea în Biserică, să încredinţeze cultura şi toată civilizaţia exterioară de forţa şi valorile pe care Hristos le-a dat spre păstrare Bisericii, dar în acelaşi timp să aducă cosmosul la starea de Biserică. Este o datorie duhovnicească şi fiinţială, chiar ontologică, pe care trebuie să şi-o asume tinerii de astăzi - a unei reveniri la o stare desconsiderată, completată în acelaşi timp cu o generozitate şi o deschidere spre lume prin iubire.

(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Doxologia, 2012, p. 365-367)