Trăim într-o lume paradoxală. Pe de o parte, revoluția tehnologică din ultimii ani ne-a creat iluzia că omul se poate înălța cu mult peste limitele sale firești, doar prin propriile sale resurse. Cunoașterea noastră a devenit mult mai profundă. Putem vedea lucruri, altădată doar imaginate; putem să ne minunăm de micro și macrocosmosul zidite cu atâta înțelepciune de Dumnezeu prin Logosul Său. Putem comunica atât de ușor la distanțe foarte mari, putem calători foarte ușor pe distanțe de neimaginat pană nu demult. Am avut experiența unor momente în viață în care, poate, dorințele noastre cele mai năstrușnice au putut deveni realitate. Am ajuns să credem chiar că lumea de iluzii pe care ne-am construit-o nu mai are nevoie de Dumnezeu, că omul își este autosuficient. 

Pe de altă parte, progresul fantastic al umanității, la care asistăm, și în care am fost implicați activ la sfârșitul secolului XX și în zorii celui nou, nu a rezolvat problemele omului. Omul de astăzi resimte mai mult ca oricând starea de alienare la care a ajuns, o înstrăinare față de reperele sale fundamentale, o însingurare și o izolare egoistă în propriiile sale vise.

Dar cel mai acut este resimțită de către omul contemporan lipsa de sens a existenței. Omul nu mai poate răspunde prin actele sale, nevoilor sale interioare fundamentale. Nu mai poate da un sens pozitiv activităților sale elementare. Atunci apare cu brutalitate sentimentul deznădejdii, care face atâtea ravagii astăzi. Unii psihiatri (de exemplu, se pot vedea rezultatele școlii vieneze a lui Viktor E. Frankl, 1905-1997 ), au arătat că  principala cauză a nevrozelor și psihozelor din societatea de astăzi se datorează trăirii acute a acestei lipse de sens și că o adevărată vindecare a omului trebuie să includă în primul rând regăsirea sensului existenței sale. Deznădejdea apare mai ales acolo unde nu mai există sens și finalitate a vieții, iar vindecarea omului trebuie pornească de la regăsirea sensului, de la logoterapie.

Pentru noi, cei ce credem cu tărie în Hristos – Logosul Întrupat, acestă problemă se rezolvă în mod firesc, prin simplul fapt că El e Cel ce a zis „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Chiar unul din înțelesurile cuvântului grecesc Logos este acela de Rațiune, în dubla semnificație de principiu a unui lucrul și de finalitate, sens şi scop al său.

Îndepărtarea de Dumnezeu a omului contemporan și deznădejdea sa, se resimte și în sentimentul acut al morții și al descompunerii. Moartea nu e doar o stare care e trăită într-un anumit moment temporal al existenței noastre, prin despărțirea sufletului de trup, ci e simțită încă din viața aceasta, mai ales atunci când păcatul devine “a doua noastră natură”; pentru că „plata păcatului este moartea”(Romani 6,23). Sentimentul finitudinii noastre, de „existențe (ființe) spre moarte” (sein zum tode, M. Heidegger) poate căpăta însă un nou înțeles doar prin Învierea lui Hristos.

„Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viată dăruindu-le”. Hristos Și-a asumat starea noastră de păcătoșenie fără a fi un păcătos, Și-a asumat suferința noastră fară a fi vrednic de a suferi, Și-a asumat deznădejdea noastră (Ioan 12, 27; Matei 26, 39; 27, 46; Psalmul 21, 1) fără a Se despărți de Tatăl, Și-a asumat moartea și finitudinea noastră, deși e izvorul Vieții. Și pe toate acestea, le face cu un singur scop. Acela de a ne vindeca pe noi de păcat, de suferință, de deznădejde si de moarte. Hristos Se scufundă până în adâncul iadului vieții noastre, pentru a ne ridica pe noi până în Sânurile Tatălui.

Viața creștină, al cărei conținut este Hristos Domnul, înseamnă a nu rămâne indiferenți la mesajul lui Hristos, ci a trăi paradoxul și radicalismul Evangheliei, într-o „perspectivă răsturnată” față de înțelepciunea lumii, căci „oricine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, dar cine își va pierde sufletul său pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela îl va scapa”(cf. Marcu 8, 35-37). În logica Evangheliei, cine vrea să câștige pierde și  cine pierde câștigă. Pentru a rezolva criza vieții noastre, despre care se face atâta caz astăzi, trebuie să hristificăm în mod liber viața noastră, mergând și noi pe drumul Crucii, spre Înviere împreună cu Hristos.

Atunci, deznădejdea noastră, de a nu pierde câștigurile lumii acesteia, se va transforma, în mod minunat, în speranță și în „deznădejdea cea bună” de a nu pierde Împărăția lui Dumnezeu, moartea devine Viață, întristarea se preface în bucurie, întunericul devine Lumină.