Vino acum, de-ți convine, să lăudăm viața bună și veșnică, și ca înțeleaptă și ca înțelepciunea în Sine, mai bine zis ca cea care dă subzistență întregii înțelepciuni, care e mai presus de toată înțelepciunea și înțelegerea. Căci Dumnezeu nu numai că e supraplin de înțelepciune și „înțelegerea Lui nu are hotar” (Psalmul 146, 5), ci e așezat mai presus și de toată rațiunea, mintea și înțelepciunea.

Și aceasta înțelegând-o în mod mai presus de fire bărbatul cu adevărat dumnezeiesc, o socotește soarele nostru comun și al Învățătorului nostru. El zice că „nebunia lui Dumnezeu e mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor” (I Corinteni 1, 25), nu numai pentru că toată înțelepciunea omenească e o rătăcire, judecată în comparație cu statornicia și neclintirea înțelesurilor dumnezeiești, ci pentru că este un obicei al teologilor (scriitorilor Scripturii) să socotească privațiunile la Dumnezeu suferind contrariul.

(Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București, 1996, pp. 162-163)