Există o vreme pentru a cugeta şi există o vreme pentru a te ruga, pentru a-I vorbi lui Dumnezeu. Când îi vorbeşti unui prieten, nu te gândeşti la altceva, nici măcar la el! Îi vorbeşti, pur și simplu – și te vei gândi la el mai târziu, în lipsa lui. În acest sens, chiar gândurile nobile şi folositoare sunt străine rugăciunii, întrucât aduc după ele reflecţia, reculul şi distanţa. Cu atât mai mult, gândurile de judecare a celuilalt, de poftă, de slavă deşartă trebuie izgonite, căci ele întinează mintea şi inima.

Prin cugete (logismoi), Sfinţii Părinţi înţeleg nu reflecţii sau consideraţii despre un subiect sau altul ci, mai degrabă, sugestii. Un fel de inspiraţie, idei foarte subţiri, abia perceptibile. Unele vin de la Dumnezeu – de exemplu, ideea de a trimite un mesaj unei persoane singure şi bolnave. Altele vin de la noi înşine – gândul de a ne ridica şi de a ne îndrepta către Dumnezeu, precum fiul risipitor. Aceste gânduri sunt ale noastre, însă ele nu sunt străine de lucrarea Sfântului Duh din inima noastră, noi doar ni le-am însuşit. Alte sugestii sunt de origine diabolică – mândria, care vrea ca omul să fie dumnezeu fără de Dumnezeu, slava deşartă care se bucură de elogii, tristeţea apărută din frustrarea cauzată de o plăcere. Cugetele sau sugestiile rele corespund, în general, patimilor fundamentale descrise de către sfântul Ioan Sinaitul în Scara. Însă, chiar și un gând care ar părea că vine de la Dumnezeu nu ar trebui să ne facă să lăsăm rugăciunea, cu pretextul de a face o faptă bună! Există curse de-ale vrăjmaşului... Mesajul către prieten îl putem trimite mai târziu, nu e nevoie să întrerupem rugăciunea.

Cei ce se străduiesc să vieţuiască duhovniceşte au de dus, de-a lungul vieţii, în cugetele lor, un război periculos şi foarte greu; vreau să spun, un război duhovnicesc. Trebuie ca sufletul să fie în toată clipa precum o privire clară, capabilă să supravegheze şi să deosebească gândurile care pătrund în inimă.

Sfântul Ioan de Kronstadt

Cum anume să ne îndepărtăm de gânduri? Luptând, căci cel rău profită de somnul sufletului, de nepăsare şi de lene. Zicând Nu!, căci cel rău este dezarmat de orice act de libertate. Zicând Da!, de pildă, rostind cu voce tare Crezul, căci adevărul risipeşte orice urmă de înşelare. Mai ales, înlocuind cu gânduri dumnezeieşti sugestiile perverse, după cum ne povăţuieşte sfântul Ioan Casian. Adică: apare la poarta inimii noastre vreo sugestie de blestem, de judecată, de osândire (şi executare!) a celuilalt? Noi va trebui să venim cu un gând de binecuvântare, de rugăciune mijlocitoare pentru acela sau de laudă. Astfel, săgeţile vrăjmaşului lovind scutul, se întorc la arcaş! Răul se înlătură prin bine. De aceea, Hristos ne învaţă să-i binecuvântăm pe cei ce ne urăsc şi ne prigonesc.

Însă toate acestea nu sunt încă rugăciune! Războiul deschide câmpul rugăciunii. Aceasta va fi curată, fără gânduri, fără închipuire, precum lunecarea unei luntre pe cursul apei. Firească, uşoară, ea va fi fericirea de a iubi şi de a spune aceasta, afundarea în cinstitul Nume, refugierea sufletului în căuşul dumnezeieştii iubiri. Aflând tăria lăuntrică şi fericită, va urma rugăciunea plină de milostivire pentru fraţi şi pentru întreaga lume. Adevărata rugăciune este cea care ne este dată precum un har de care nu suntem vednici, după sângeroase lupte lăuntrice şi, mai ales, după pocăinţă sau totală detestare a păcatului.