Pare-mi-se că problematica abuzurilor din spațiul Bisericii oferă recurent un spectacol prea viu pentru a fi ignorat. Din spirit justițiar sau nu, din dorire de afirmare personală, din dorire de instrumentalizare cu substrat politic ori din alte motive (care din pricini, nădăjduiesc, binecuvântate, îmi scapă), asistăm la un spectacol de trompete justițiare, cu vocație de trezire de conștiințe adormite, cu intonații dorit-cât-mai-sonore la nivel public care își propune, cel puțin la nivel declarativ, să sancționeze identificabilele încălcări ale spiritului evanghelic. « Target »-ul justițiarilor îl constituie adesea, e o simplă constatare, mai-mari ai Bisericii. Aș spune aproape cu duh de invidie, iată un sport național în galopantă creștere de notorietate, și asta fără să fie susținut expres de statul român, față de care biata noastră oină nu se poate arăta decât invidioasă! Deh, concurența; în fond tot de aruncare de mingi de la unii la alții prin lovitură măiastră e vorba, și dacă se mai lasă și cu căderi spectaculoase, spectacolul e garantat.

Cine se așteaptă să ies în apărarea unuia sau altuia prin argumente de ordin apologetic se înșeală. Slavă Domnului că ne ajutăm unii pe alții în a ne vedea neputințele, este semn că nu a venit încă sfârșitul lumii. E adevărat, contează și în ce duh o facem. Trăirea creștină, spunea cineva, este precum la meciul de fotbal: mai puțini sunt în teren, ducând asprimea alergăturii și riscurile alunecărilor de tot felul, mult mai mulți se găsesc în tribune cu rolul de pricepuți la evoluția de pe teren. Asta îți dă dreptul să fi critic, să urli, să înjuri, să ai preferințe, să beștelești, într-un cuvânt să-ți manifești propria-ți personalitate pornind de la o lectură a realității care îți e proprie și pe care o oferi celorlalți cu pretenție de obiectivitate.

Specialitatea Bisericii este transformarea oamenilor în sfinți prin lucrarea harului. Materialul de lucru este păcătosul, iar produsul finit este deci sfântul. Evident că îngrijorează orice abuz și nedreptate în flagrantă călcare a duhului evanghelic, tare am vrea ca în Biserică să vedem doar sfinți, și ne încurcă teribil că nu e așa, ba chiar câteodată ne pare că e invers. Dar vindecarea nu vine oricum. În orice caz, Hristos nu a vindecat pe desfrânate confortându-i pe acuzatori în inițiativa aruncării cu pietre, ci s-a întâlnit real cu păcătosul în spațiul inimii celui din urmă, interacțiune din care a rezultat un îndrăgostit de Dumnezeu mai mult pe pământ. Astfel că, domnilor jurnaliști, care cu siguranță că vă împliniți misiunea în coordonate deontologice lipsite de orice suspiciune de cusur, îngăduiți să vă spun că mi-e dor ca în urma lecturării producțiilor dumneavoastră să ajung să pot simți, fie și cu un strop mai mult, dragoste sinceră pentru vreunul din personajele relatărilor dumneavoastră, în fond și ei oameni cu neputințe, iată, atât de vizibile în lumea aceasta …