Deci, dacă viaţa călugărului este mai presus de fire, atunci şi bolile lui sunt mai nefireşti şi nu se potrivesc cu ale mirenilor. La călugări, mersul bolilor atârnă de starea sufletească.

Dar asta nu ne îndreptăţeşte să zicem că numai cei păcătoşi se îmbolnăvesc şi nici să credem că duhul necurat pricinuieşte boala. Afară de asta, între monahi nu se cade a avea frică de molipsire, aşa cum obişnuiesc mirenii. Dumnezeu cunoaşte slăbiciunile noastre cele sufleteşti şi ne trimite boala ca pe un fel de doctorie a sufletului. Şi până când nu se vindecă sufletul, nici boala trupului nu se vindecă. Mai sunt şi cazuri când unii călugări n-au patimi sufleteşti, dar neavând povăţuitor şi nici loc îndemânatic pentru viaţa călugărească, sunt în primejdie a se molipsi de la alţii cu apucături rele. Pentru asta Dumnezeu trimite anumite boli trupeşti ca să nu cadă în patimi sufleteşti.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 356)