Trăim într-o lume a ierarhizărilor și a competițiilor. Suntem îndemnați să urcăm pe trepte superioare de performanță și de competență. Ni se dă de înțeles că trebuie să progresăm, să exploatăm la maximum ceea ce posedăm, să nu pierdem ocazia de a arăta ceea ce suntem în stare. Școala nu poate face abstracție de această tendință, ea însăși contribuind la generalizarea întrecerilor și la inducerea unui apetit al concurenței. Suntem învățați încă de mici să ne comparăm unii cu alții, să fim în fața altora, să ne autodepășim.

Nu numai elevii sau studenții sunt puși în situația de concurență. În spatele lor sunt dascălii, școlile, ba chiar și sistemele naționale de învățământ (a se vedea miza testelor internaționale de tip Pisa). Se naște un agrenaj complicat, ce pune în act strategii și motivații diverse, cu implicații de ordin politic, social, cultural. În „vârtejul” concurenței (școlare, profesionale, statutare...) suntem atrași cam toți. Există o „fațadă” a acestor mișcări evaluative, un spațiu transparent și public, după cum există și un „culise”, un teritoriu al gesturilor mai mult sau mai puțin evidente (alocări preferențiale de fonduri, modificarea ilicită a programelor de învățare a unor elevi, presiuni ale profesorilor, școlilor, inspectorilor...). Miza este mare, întrucât apar, nu-i așa, beneficii; nu avem de a face cu un „joc gratuit”, pentru că cei antrenați în acest proces obțin niște avantaje: premianții sunt gratificați, olimpicii primesc un „bilet în alb” pentru intrarea în ciclurile superioare de învățământ, profesorii care i-au pregătit beneficiază de gradații sau adaugă noi „lauri” pe frontispiciul competenței lor profesionale.

Concursurile și/sau olimpiadele școlare comportă, ca orice situație de învățare, și dimensiuni bune, profitabile, dar antrenează și efecte negative sau perverse la nivel de indivizi sau de grupuri. Până una-alta, concursul este un exercițiu de punere în valoare a posibilităților unui candidat în perspectiva unei învățări de performanță. Se naște un context de maximizare a unor predispoziții, a unor capitaluri genetice sau culturale cu care unii școlari sunt înzestrați. Concursul este un moment de testare a propriilor achiziții, de gestionare a emoțiilor, de asumare a unor exerciții sau consecințe decizionale. El poate conduce la întărirea unor percepții, la construirea sau afirmarea stimei de sine, la conturareaunei maniere de a înfrunta precaritățile vieții. Elevii nu sunt egali și, ca urmare, fiecareare nevoie să fie antrenat în raport cu predispozițiile pe care le poartă. Un învățământ modern trebuie să asigure această diferențiere a prescripțiilor avansate, a somațiilor valorice, a așteptărilor preconizate. Cui poate mult trebuie să i se pretindă mai mult (chiar un pic mai mult decât este în stare, dacă e să luăm în calcul teoria zonei proximei dezvoltări, explicitată de Vîgotski).

Pe de altă parte, concursul nu trebuie să fie fetișizat, să devină un scop în sine. Nu totul este „jucat” sau se devoalează despre o persoană în contextul unei situații de concurs. Rezultatele acestuia nu exprimă o constatare definitivă despre prestațiile sau posibilitățile unui elev. Sunt atâția foști olimpici care s-au pierdut în mulțime, s-au devitalizat, după cum sunt foarte mulți potențiali performeri care nu au întâlnit (încă) ocazii de punere în valoare (fie din cauza unui context școlar deficitar, fie a unor carențe ce țin de personalitatea individului – timiditate, demotivare circumstanțială, accidente existențiale etc.). În evoluția fiecărui ins intervin perioade de accelerare sau de încetinire a manifestării unor performanțe, a auto-construirii sau afirmării lor. Nici cel mai creativ ins nu dă randament, la aceeași intensitate, oră de oră, zi de zi, an de an. În plus, concentrarea pe anumite tipuri de competențe la nivelul educatului – pe linie cognitivă, afectivă, volitivă – poate să producă distorsionări ale personalității, din alte puncte de vedere, prin neglijarea dezvoltării unor paliere deosebit de necesare pentru împlinirea umană sau pentru valorizarea în plan mai larg a unor predispoziții (sociabilitatea, culturalizarea, deschiderea către alteritate, generozitatea etc.). Fenomene psihopatologice precum auto-marginalizarea, însingurarea, depresia, viziunea catastrofică despre viață, actul suicidar sunt întâlniteși la foștii „premianți”. De aceea, orice presiune sau investiție pe direcția intensificării unor performațe de ordin școlar sau profesional se cere a fi însoțită de măsuri compensatorii sub aspect psihologic, relațional, cultural. Orice unilateralizare a dezvoltării personalității va avea consecințe problematice la un moment dat. A „plusa” asupra unei singure dimensiuni a manifestării umanității în detrimentul celorlalte, antrenează anumite costuri, care se vor „deconta” mai târziu. Persoana este o integralitate, și această unitate se cere a fi vizată, înainte de toate.

Politicile școlare prezente sau de perspectivă pun accentul (și) pe formarea sau cultivarea elitelor. Un învățământ estecu atât mai dezvoltatcu cât acesta are în vedere nu numai masa de elevi, ci și vârfurile ei. De bună seamă, este important să urmărim progresul continuu și la nivelul elevului de mijloc, dar cel cu abilități înalte trebuie să beneficieze de un „tratament” educațional din ce în ce mai rafinat, mai focalizat, mai concentrat. În același timp, o politică școlară vizionară ar fi bine să pună accent nu numai pe omogenizare, prin prescrierea unui program unitar pentru toți elevii, ci și pe diversificare, pe propensarea unor predispoziții particulare pe care le posedă elevii. În acest fel se ajunge la o formă superioară de valorizare a fiecăruia, în funcție de „talanții” pe care îi poartă și care se cer a fi „înmulțiți” prin practicile școlare. Lărgirea diapazonului de prilejuri de formare și exprimare a unor competențe diferite, în care să „încapă” cât mai mulți elevi, ar fi o soluție pentru ca fiecare elev să se simtă luat în seamă și să se afirme. În fond, o școală bună este aceea în care elevul își poate descoperi și pune în valoare un portofoliu de predispoziții. Nimeni nu le posedă pe toate dar, cu siguranță, fiecare copil are ceva de spus într-o direcția sau alta.

Concursurile sau olimpiadele școlare pot contribui la deșablonizarea practicilor educative, la flexibilizarea și extensia ocaziilor de învățare, la asumarea de către tineri a unei formări responsabile, autoconsimțite. Ele nu înlocuiesc practicile evaluative obișnuite, dar le continuă, le nuanțează, le amplifică. Unii subiecți care se manifestă tern în timpul activităților didactice curente pot străluci cu ocazia unor consursuri școlare – artistice, sportive, practice – pe baza unor preferințe individuale liber exprimate. În mare măsură, concursurile și olimpiadele bine profesate pot suplini ceea ce nu face educația formalizată, instituționalizată, prin activitățile rutiniere.

Așadar, e bine să dăm credit acestor ocazii de formare suplimentare? Cu siguranță că da. Cu o condiție: să se aibă în vedere că sunt proiectate pentru elevi, pentru creșterea lor spirituală, prin crearea unui sentiment de împlinire, edificare și bucurie a reușitei.