„În vremea aceea, intrând iarăși Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 1-12)

Vindecarea slăbănogului din Capernaum, în versiunea povestită de Sfântul Evanghelist Marcu, este tematizată în pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie din a doua duminică din Postului Mare. Aceeași minune, în varianta mateiană (Matei 9, 1-8) este subiectul unei alte duminici, anume a șasea după Rusalii, în timp ce varianta lucană (Luca 5,17-26) se citește în sâmbăta a nouăsprezecea după Rusalii. Acest eveniment petrecut într-o casă a micului oraș pescăresc nu este, potrivit lui Marcu, prima minune a Domnului. Dar importanța sa rezidă în aceea că Iisus Se numește pe Sine pentru prima dată „Fiul Omului” și arată că puterea Lui de a ierta păcatele are un efect vizibil. Așadar, începe să Își dezvăluie dumnezeirea Sa, după puterea de pricepere a interlocutorilor. Înainte de aceasta, mărturiile despre Sine și filiația Sa divină fuseseră date de glasul Tatălui din ceruri, la momentul Botezului în Iordan (Marcu 1,11), iar apoi de duhurile necurate, alungate de El din oameni (Marcu 1,24 și 34). Pe lângă acestea, cuvintele și faptele Sale au început a trezi mirarea martorilor, „căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Marcu 1,22), ceea ce îi determină pe aceștia să-și pună întrebări: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere; că şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun” (Marcu 1,27). Astfel, oamenii au împânzit împrejurimile Galileii cu vestea despre Acest făcător de minuni, despre care încă nu știau mai multe, îmbulzindu-se oriunde Îl găseau.

Și mai devreme Mântuitorul fusese asaltat de cei care căutau vindecare (Marcu 1,35, 39). Dar acum îmbulzeala era așa de mare, încât nu mai încăpeau oamenii nici în fața ușii, iar Hristos „le grăia lor cuvântul”, așadar un cuvânt specific, un mesaj de învățătură esențial, probabil repetat în fața altor și altor oameni: vestirea apropierii Împărăției cerurilor. Dar discursul Său a fost întrerupt de neobișnuita soluție găsită de cei patru prieteni ai slăbănogului, a cărui boală e mai clar definită dacă se are în vedere originalul grecesc al textului, unde este numit paralitic.

Soluția neconvențională găsită de cei patru pentru prietenul lor suferind, care în mod normal ar fi scandalizat atât pe proprietarul păgubit, cât și pe conferențiarul întrerupt, nu este în măsură să Îl supere pe Iisus, ci dimpotrivă. Nu la declarația de credință a bolnavului, care vădit nu putea să ceară ceva cu ușurință, ci la vederea credinței celor ce-l aduseseră, prieteni sau poate rude, a reacționat Domnul, spunând: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Acest lucru ne dă o neașteptată speranță că, până și atunci când un om nu se pocăiește din voia proprie, dar alții mijlocesc pentru el rugându-se, Dumnezeu totuși poate să Se milostivească de el. Poate un asemenea raționament este scandalos, fiindcă știm că Dumnezeu nu trece peste libertatea omului și e nevoie în exercițiul de pocăință de dorința de schimbare chiar a celui în cauză. Nu putem mântui noi pe cineva dacă el nu vrea. Cu siguranță este așa.

Însă acum 1700 de ani, Sfânta Monica vărsa multe lacrimi pentru fiul său, Augustin, care întârzia într-o viață de păcat. Insistențele ei pe lângă Sfântul Ambrozie de a-l îndrepta pe tânărul care cocheta cu erezia au rămas fără răspuns la început din partea episcopului milanez, care mai târziu i-a spus: „Lasă-l în pace... Roagă-te la Dumnezeu pentru el. Va descoperi el singur cât de mare este greșeala...” Dar, în cele din urmă, același i-a mai spus: „nu se poate ca fiul unor lacrimi ca ale tale să piară!” (Augustin, Confesiuni III, 12). Iar, într-un final, Dumnezeu i-a schimbat inima inteligentului dar îngâmfatului și desfrânatului tânăr, descoperindu-i calea Adevărului și făcând din el un mare Sfânt Părinte al Bisericii.

Sfântul Marcu nu mai amintește nimic de cei patru prieteni de nădejde, ci „reflectorul” se focalizează pe cărturarii veniți să asculte cuvintele Domnului și care, auzind cuvintele de absolvire a păcatelor, nu îndrăzneau să spună ceva, dar cugetau că Iisus hulește, fiindcă „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” Și, atunci, Domnul le răspunde puțin câte puțin la întrebarea „cine?”, mai întâi arătându-le că el cunoștea „cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine”. Nu e un simplu cititor de gânduri prin procedee cunoscute azi, când studiile psihologice precum și ale gesturilor și reacțiilor, măsurarea pulsului ori a dilatării pupilelor ne descoperă uimitor de multe despre gândurile interlocutorului. Hristos le arată că El este așa cum spunea odinioară Solomon, singurul care știe „inima tuturor fiilor oamenilor” (IV Regi 8,39) și le descoperă gândurile cu înțelegere: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?”. În continuare îi interoghează aproape socratic, punându-le în față o alternativă: „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?”. Desigur că amândouă adresările ar fi fost la fel de ușor de zis. Însă prima leza învățătura de lege israelită, în timp ce a doua contrazicea legea firii. Degeaba spunem unui bolnav să se ridice, dacă el nu poate. Domnul însă le mai descoperă cărturarilor ceva despre Sine: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ”, iar apoi se adresează încă o dată slăbănogului, nemaispunându-i că i se iartă păcatele, ci: „Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”.

Prin vindecarea instantanee a paraliticului, Mântuitorul arată că declarația Sa de iertare a păcatelor nu e o vorbă spusă pentru a face impresie în rândul celor prezenți, ci o putere care se manifestă concret. Iertarea nu se vede, ci se simte de către cel iertat, în schimb vindecarea e vizibilă tuturor. Bolnavul până nu demult imobilizat „s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor”, ascultând cuvânt cu cuvânt porunca Domnului Iisus, iar efectul celor întâmplate este că „erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” Evanghelistul Matei spune că martorii minunii „s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9,8), neînțelegând ei ce înseamnă „Fiul Omului”, în timp ce Luca adaugă reacția verbală la această uimire: „Am văzut astăzi lucruri minunate” (Luca 5,26).

Minunea vindecării paraliticului din Capernaum are câteva înțelesuri importante pentru acest început al Postului Mare. În primul rând, arată cât de importantă este mijlocirea prietenilor pentru un om aflat la necaz. El însuși, dacă ar fi fost un om cu adevărat rău, nu ar fi trezit în cei patru dorința de a-l aduce cu prețul smintelii în fața Domnului, dar ei îl ajută din dragoste. Ipotetic, dacă Iisus ar fi refuzat să îl vindece, era extrem de greu, dacă nu imposibil, ca ei să-l scoată de acolo pe prietenul lor bolnav. Însă au venit cu credința că Dumnezeu nu îi va lăsa, cu acea credință menționată de Mântuitorul în pericopa ce s-a citit în miercurea primei săptămâni din Marele Post: „Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” (Marcu 11, 24).

În al doilea rând, mijlocirea prietenilor revelează și cum anume sfinții mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Adesea ni se impută nouă, celor care credem în puterea sfinților, că ne-am creat un panteon de semizei și că am fi devenit politeiști, rugându-ne sfinților și nu lui Dumnezeu Însuși. Vindecarea paraliticului, însă, ca toate faptele și învățăturile Domnului, nu este un eveniment cu efect unicat, ci arată cum anume în veșnicie Dumnezeu Se milostivește și astfel iartă și vindecă pe unul pentru rugăciunile și insistențele altora. Nu direct, ci purtându-l pe căi nebănuite ale vieții, determinându-l să își schimbe viața, așa cum s-a întâmplat odinioară cu Fericitul Augustin.

Citind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, nelipsită de la slujbele Postului Marei, putem să încercăm o alegorie și să ne imaginăm cine sunt cei patru care ne poartă în slăbănogia noastră: dacă nu ne dorim schimbarea, aceia sunt: „duhul lenevirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert”, adică lenea, împrăștierea, mândria și bârfa. În schimb, rugându-ne lui Dumnezeu, El ne trimite pe cei patru prieteni care ne poartă spre mântuire: „duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei”.

O altă învățătură extrasă din minunea povestită de Sfântul Marcu e aceea că învățăturile noastre de credință nu sunt rigide, asemenea legilor omenești, ci e nevoie să le căutăm înțelesul adânc, lăuntric. Nu judecarea imediată și taxarea călcătorului de lege e cea mai bună soluție în relația cu cel de lângă noi, ci rugăciunea ca Dumnezeu să lumineze pe presupusul călcător de lege, dar și pe noi, observatorii antrenați poate prea aprig să identificăm greșelile altora. Să remarcăm faptul că, în contrast cu învățătorii de lege cârcotași, oamenii simpli au fost doar uimiți de minune și Îl lăudau pe Dumnezeu, fără a judeca.

În sfârșit, iertarea păcatelor paraliticului de către Domnul ne face să înțelegem puțin și despre puterea de a ierta, lăsată de El Sfinților Apostoli și, prin ei, până azi, preoților prin Taina Spovedaniei. Atunci când avem credința în iertarea care vine de la Dumnezeu și nu de la om, ci numai prin mâna omului, simțim efectiv puterea cu care ne ridicăm dinaintea duhovnicului ce ne-a iertat și ne întoarcem „la casa noastră”, adică la viața noastră cotidiană. Astfel o luăm de la capăt, încercând un drum nou care să nu ne mai ducă la slăbănogirea sufletului și a trupului. Din fericire pentru noi, Dumnezeu ne iartă nu o dată sau de două ori, ci de fiecare dată când venim la El cu pocăință.