Cea mai completă istorisire a martiriului celor 40 de Mucenici, compusă prin secolele IV-V în Sevastia – orașul situat în preajma locului de martiraj – care este cuprinsă în versiunea extinsă a Vieților sfinților (codificată în BHG N 1201) aduce informații importante despre localizarea istorică a acestor minunați soldați ai lui Hristos din timpul împăratului Liciniu (308-324), al guvernatorului Agricolaus, al ducelui Lisie și al episcopului Petru al Sevastiei (care le-a adunat moaștele din râu). Se pare că mucenicia lor s-a petrecut pe la anul 320. În istorisire sunt menționate numele tuturor celor 40, cu o deosebită prezentare a trei dintre aceștia, Chirion, Candid și Domnos care au proclamat cu vitejie credința în Hristos și au refuzat închinarea la idoli, a lui Aglaie, cel care a luat locul soldatului ce a ieșit din lac și a lui Meliton, ostașul care a supraviețuit supliciului sfărâmării gleznelor, fiind dus la locul arderii de însăși mama lui. Pe lângă această mărturie, un document important este „Testamentul celor patruzeci de mucenici” (codificat în BHG N 1203), care s-ar părea că a fost scris de sfinții înșiși în timpul detenției lor – conținând, de asemenea, numele tuturor celor 40. Autorii cer ca rămășițele lor pământești să fie date în grija unui preot pentru a fi înmormântate în satul Sarim (situat la ~150 km de Sevastia) și interzic împărțirea lor, această dorință însă fiind contrazisă de evidențele de-a lungul vremii, căci moaște ale sfinților sunt cinstite în numeroase biserici din întreg spațiul creștin. Printre alte mărturii vechi referitoare la aceștia se numără două pomeniri ale lor în scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa. Acesta amintește, printre altele, că la Sevastia era construită, în vremea lui, o biserică pe locul martiriului sfinților. 

Sfântul Vasile cel Mare – o descriere atentă a muceniciei sfinților

Nu doar în spațiul bizantin s-au bucurat mucenicii de cinstire, ci și printre creștinii de tradiție latină (fiind menționați, printre alții, de Sfântul Grigorie de Tours și de Ieronim, în Martirologiul lui), siriacă (de pildă, Sfântul Efrem Sirul), arabă, georgiană și armeană, aceasta din urmă accentuând îndeosebi numărul de 40, căruia îi dă o vădită conotație simbolică, în legătură cu zilele Postului Mare. De altfel, acest lucru reiese și dintr-o omilie a Sfântului Vasile cel Mare dedicată sfinților, la anul 373 (PG 31, 508–525), care explorează cu atenție ce au însemnat concret chinurile muceniciei lor, chiar dacă el nu amintește de lacul înghețat, ci pur și simplu de expunerea la frigul extrem: 

„Când a auzit acestea (adică mărturisirea martirilor, n. n.), omul acela mândru și neomenos – neputând răbda îndrăzneala acestor bărbați și aprinzându-se de mânie – a început să cugete în sinea lui ce mijloc ar putea găsi pentru a le pregăti o moarte care să fie deopotrivă îndelungată și amară. În cele din urmă, a găsit unul. Și priviți cât de crudă a fost născocirea lui: luând în seamă firea ținutului, că este rece, vremea anului, că era iarnă, observând noaptea în care frigul ajunsese la cea mai mare asprime și, pe deasupra, bătea și vântul de miazănoapte, a dat poruncă ca toți să fie dezbrăcați și să fie omorâți în aer liber, înghețându-i în mijlocul orașului.

Fără îndoială însă că voi, cei care ați încercat frigul iernii, știți cât de nesuferit este acest fel de chin; pentru că nu este cu putință să-l explici altora decât acelora care, prin propria lor experiență, au exemple pregătite pentru ceea ce se povestește. Trupul supus frigului mai întâi se învinețește cu totul, deoarece sângele se încheagă; apoi începe să tremure și să se zguduie, în timp ce dinții clănțăne, vinele se încordează, iar întreaga alcătuire a trupului se strânge fără voie. Și o anumită durere ascuțită și un chin de nespus, pătrunzând până în adâncul măduvei, provoacă celor care îngheață o senzație de nesuferit. Apoi mădularele trupului cad, ca și cum ar fi arse de foc, asta deoarece, izgonită din extremitățile trupului și adunându-se în interior, căldura lasă moarte acele părți de la care s-a depărtat, iar părțile în care se adună le supune unei dureri chinuitoare, în timp ce moartea prin îngheț se apropie treptat.”

Descrierea cât se poate de realistă a Sfântului Vasile vine din partea unuia care într-adevăr a trăit această climă, Cezareea unde el a păstorit ca ierarh fiind situată la circa 200 kilometri sud-vest de Sevastia, pe același platou înalt al Anatoliei centrale. 

Supliciul îndurat – între sinaxare și realitate

Disciplina și rigoarea militară romană au un revers cunoscut și din alte descrieri. Printre mijloacele de coerciție se numărau nu doar cele aplicate dușmanilor ori populațiilor aflate sub ocupație, ci și propriilor soldați pentru diferite motive. E binecunoscut martiriul legiunii tebane (egiptene) în frunte cu Sfântul Maurițiu, cinstit în mod deosebit în Occident, din care au făcut parte și sfinții Cassius și Florentius, ocrotitorii parohiei românești din Bonn. Fiindcă soldații au mărturisit credința lor în Hristos, împăratul Maximian a ordonat decimarea (uciderea fiecărui al zecelea om), dar aceștia au continuat să nu se supună, fiind în cele din urmă uciși cu toții – peste 6000 de ostași. 

Execuțiile erau cel mai adesea publice, fie în mijlocul soldaților, fie chiar al comunităților, având scop disciplinar, căutându-se intimidarea celor care ar fi îndrăznit să urmeze exemplul celor pedepsiți. Dar, pe lângă „simpla” decapitare, exista o serie diversă de suplicii care să facă moartea, așa cum descrie Sfântul Vasile, „îndelungată și amară”. Printre ele se număra, desigur, răstignirea (crucificarea) despre care noi, creștinii, cunoaștem atâta. Mai existau și alte mijloace nu atât de pedepsire, cât de umilire, precum dezbrăcarea completă. Aceasta urmărea, în cazul Sfinților 40 de Mucenici, atât rușinea publică, dar și chinuirea prin îngheț. Deși Sfântul Vasile pare să descrie că mucenicii au îndurat gerul în piața unui oraș, aceasta nu schimbă cu mult greutatea pedepsei față de cea a intrării într-un lac cu apa aproape de temperatura înghețului. 

Gerul de martie reprezintă un fenomen binecunoscut în Sivas, așa cum se numește orașul turcesc unde se afla odinioară Sevastia, situat la 1285 metri deasupra nivelului mării. Noaptea, puțina căldură solară înmagazinată de pământ iradiază și temperaturile pot scădea, creând un contrast zi-noapte de până la 20 sau chiar mai multe grade Celsius. Sfântul Vasile amintește că în noaptea dintre 8 și 9 martie din acel an „frigul ajunsese la cea mai mare asprime, și, pe deasupra, bătea și vântul de miazănoapte”. Cu atât mai mult, intrarea bruscă în apa extrem de rece era mai chinuitoare, provocând chiar mai rapid hipotermia și accentuând durerile provocate de frig. Deja primele două minute în apă provoacă efectul de hiperventilație combinat cu cel al inspirației bruște și profunde, care pot duce la aspirarea apei și la un înec rapid. Mai e de amintit și că prezența apei în cazul hipotermiei potențează pierderea căldurii corpului prin efectul de convecție – care este de 25 de ori mai rapidă decât în cazul gerului uscat. Dar se poate ca soldații, antrenați potrivit exercițiilor militare, să-și fi controlat cât de cât respirația, așa încât nici unul dintre ei nu s-a înecat. În următoarele zece minute are loc efectul de vasoconstricție periferică. Pentru a proteja organele vitale (inima, creierul), corpul „închide” circulația în mâini și picioare care amorțesc, însă nu oricum, ci totodată persoana în cauză suferă o „durere ascuțită”, așa cum mai adaugă Sfântul Vasile. După o jumătate de oră, tremuratul corpului devine atât de puternic încât mușchii nu mai pot efectua mișcări coordonate, iar după o oră se instalează apatia și somnolența, apar adesea halucinații dublate de aritmii cardiace severe care nu după multă vreme provoacă moartea. Dar lumina ce i-a înconjurat și cununile cerești nu au fost halucinații, după cum reiese din continuarea povestirii.

Tot în ceea ce privește supliciul acestora, așezarea unei băi calde lângă lacul înghețat avea nu doar rolul de a-l ademeni pe vreunul dintre ei să cedeze. Soldatul care a părăsit lacul și a murit intrând în baie poate că nu a suferit neapărat o pedeapsă cerească. Mai degrabă este vorba despre fenomenul numit „șoc de reîncălzire”, provocat de o scădere bruscă a tensiunii arteriale și o cădere a debitului cardiac atunci când cineva cu hipotermie severă încearcă să se reîncălzească prea rapid – efectul invers celui resimțit când se iese din saună și se aruncă în apă rece sau în zăpadă.

Supraviețuirea Sfinților 40 de Mucenici pe parcursul întregii nopți este, din punct de vedere biologic, la limita imposibilului, însă există indicii medicale că starea de spirit bună poate prelungi rezistența la frig îndelungat, ceea ce este atestat în actele lor martirice, fiindcă sfinții nu au încetat să se roage până când, spre dimineață, au fost înconjurați într-o lumină orbitoare și au primit cununi din cer. Sfârșitul lor este cunoscut: unul dintre ostașii paznici, văzând răsplata cerească a sfinților, a luat locul celui ce-și părăsise martiriul, așa încât, într-un final, cu toată ispita suferită de tânărul Meliton care a supraviețuit și zdrobirii gleznelor, toți cei patruzeci au primit încununarea lor cerească, fiindu-le arse trupurile pe un rug, iar oasele fiind aruncate într-un râu. 

Departe de a se dori o expunere care să provoace senzații de groază, această încercare de a descrie meteorologic și fiziologic mucenicia celor patruzeci poate ajuta la înțelegerea bărbăției lor deosebite. Citirea actului lor martiric poate constitui astfel, pentru orice creștin, un mijloc de a înțelege cât de mare este puterea rugăciunii și a perseverenței într-un crez. În zilele noastre, când uneori și un îngheț mai puternic ori o furtună de zăpadă provoacă panică și isterie, amintirea chinurilor îndurate de sfinții de odinioară ne poate aduce cu picioarele pe pământ și ne poate îndemna la o rugăciune de mulțumire adusă Bunului Dumnezeu Care ne-a binecuvântat cu atâtea privilegii duhovnicești și materiale pe care adesea considerăm că ni se cuvin în mod automat. „Minunat este Dumnezeu între Sfinții Lui...” (Psalm 67, 36)