(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

O mare mulţime de oameni bolnavi, loviţi de diferite infirmităţi, s-au strâns aici, sperând să fie vindecaţi, ca şi cum aceste ape ar fi avut vreun efect datorită faptului că măruntaiele oilor oferite ca jertfe lui Dumnezeu (pentru Templu) erau spălate în aceste ape.

Şi Dumnezeu sprijinea această credinţă, făcând apele să se tulbure uneori. Pentru că ei credeau că apele erau mişcate de o putere dumnezeiască, primeau harul vindecării după ce se aruncau în apă. Însă nu prea mulţi oameni erau vindecaţi în acelaşi timp, ci numai unul, care se cobora în ape primul, obţinea ajutorul dăruit prin har. Aceasta s-a întâmplat pentru ca uşurătatea vindecării să nu diminueze efectul minunii. Şi astfel, pentru că ei aşteptatu cu mare atenţie şi nerăbdare mişcarea apelor, imediat ce îşi redobândeau sănătatea, aveau o mai bună memorie a vindecării lor. Chiar dacă mulţi zăceau acolo bolnavi, El nu-i vindecă pe toţi. Ci, pentru a arăta puterea Sa, a ales unul care era lovit de o foarte gravă infirmitate şi care deja nu mai avea speranţa că se va mai face sănătos.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)