Lacrimile din rugăciunea ta sunt un semn al milei lui Dumnezeu, cu care s-a învrednicit sufletul tău în pocăinţa lui, şi că ea a fost primită şi a început să intre, prin lacrimi, în câmpia curăţiei. Căci ochii nu pot vărsa lacrimi de nu vor fi înlăturate gândurile cele trecătoare; şi de nu vor arunca gândurile tale de la ele grija lumii şi nu se va ivi din ele dispreţul lumii; şi de nu vor începe să pregătească merindea pentru ieşirea din viaţa aceasta şi de nu vor începe să se mişte în suflet gânduri privitoare la unele lucruri din cealaltă Viaţă. Căci lacrimile vin din cuge­tarea cea curată, neîmprăştiată, din gândirea multă, neîncetată şi neabătută la cele de mai sus şi din amintirea vreunui lucru subţire care s-a ivit în cuge­tare şi întristează inima prin amintirea lui. Din aces­tea se înmulţesc lacrimile şi sporesc tot mai mult.

(Sfântul Isaac Sirul, din Filocalia în texte alese, Editura Oastea Domnului, Sibiu 2009, p. 198)