Pe vremea când tăiam frunze la câini, alergam după cei fluturi, stăteam la taifas cu gâzele, mă cățăram prin copaci, o zbugheam de-acasă pe toloacă în căutarea libertății, am avut parte, cu un anumit prilej, de o mare descoperire. Vă voi povesti și despre prilej, și despre descoperire.

Pe atunci nu aveam nici griji, nici doruri, nici necazuri. Trăiam într-un continuum temporal, în care totul se derula domol, plictisitor, fără să se-ntâmple mai nimic; colbul drumurilor mi se urca în nări dar nu-mi păsa, ploile de vară ce umflau toate șanțurile mă îndemnau să mă bălăcesc prin ele cu mare drag, câte un pui de mâță își mai dădea duhul când copiii cei răi ai vecinilor se întreceau în aruncatul lor cât mai sus. Aveam vreo cinci-șase ani și începeam să mă minunez de toate cele.

Să fi fost într-o sâmbătă după amiaza, spre toamnă, când ai mei mi-au întrerupt lâncezeala cu o propunere irezistibilă: hai să mergem la cumătrie, la mătușă-mea Ileana lui Ghiță Grigoriță, vara bunicii mele dinspre tata, ce-și boteza nepoata. Mare bucurie pe capul meu, cu toate că habar nu aveam ce-i aia cumătrie. Dar nici nu mă interesa. Își pune taică-meu costumul bleumarin (de altfel, singurul), cu vestonul cu revere largi și două rânduri de nasturi. Iar maică-mea îl cam întârzie, ca de obicei, căci trebuia să-și calce bluza albă cu fierul de călcat cel cu jăratec și să se mai dea și cu niscai parfumuri dosite prin dulap.

Și mergând agale pe ulițe strâmte, din ce în ce mai strâmte, atent fiind să nu-mi murdăresc pantofiorii cei noi de noroi, ajungem, în fine, la cumătrie. Pe acele rubedenii le știam mai demult. Ghiță al lui Grigoriță (căruia i se mai spunea și Cârnei) era fierarul satului și avea un atelier chiar la el acasă unde, deseori, se strângeau mai mulți oameni în fața unei garafe cu vin, în timp ce moșul, între două pahare – că și lui îi plăceau - făcea fel de fel de chestii, de la belciuge și balamale pentru uși până la potcoave pentru cai. Văd ca prin vis acel miracol cum metalul aprins ca un jar se modelează, sub bătăile nimerite ale ciocanelor și în suflul burdufului din piele de vițel, într-o formă cumva cunoscută; nu credeam până atunci că și fierul putea fi asemenea lutului din care plăsmuisem cu propriile mâini fel de fel de figurine. Nevastă-sa, mătușa Ileana, era mai cuconeasă, deprinsese anumite maniere pentru că lucrase în casă la boierii satului, pe când aceștia nu fuseseră izgoniți în cele zări - mi se pare chiar în pușcării; ea făcea mâncăruri deosebite, chestii rafinate în comparație cu ce mâncam noi, îndeobște. Așadar, ajungem în ograda aranjată ca de sărbătoare. Îmi mai amintesc vag de faptul că mesele, câte se găsiseră prin gospodărie, dar și cele împrumutate de pe la vecini, erau aranjate în fața casei, fiind acoperite cu ceva postav de culoare albă. În rest, forfotă, sporovăieli de oameni mari, copii mici neluați în seamă (printre care și eu), probabil, ritualul „scoaterii din mir” și scăldatul copilului (acel copil are acum vreo 48 de ani) de care, sincer, nu-mi mai aduc deloc-deloc aminte.

Îmi aduc aminte, în schimb, de altceva, de un lucru care mi s-a împlântat adânc în memorie. Când lumea adunată la masă începuse să mănânce, mătușa Ileana a așezat tacticos o lădiță de culoare neagră, cu capac (îmi reamintesc exact locul: în capul mesei dinspre partea unde se situa biserica satului), pe care a desfăcut-o cu gesturi largi, tacticoase, majestoase și în care era un talger care se rotea, dacă învârteai cu meșteșug o manivelă. A pus pe acel talger o foaie neagră, ca o turtă subțire, rotundă, tare, a tras deasupra ei un braț metalic - ca de goarnă și, dintr-o dată, a pornit muzica cea frumoasă. Din acel moment, altceva nu m-a mai interesat de la frumoasa adunare întru cinstirea pruncului tocmai scăldat. Era un gramofon deco, unul mai evoluat - aveam să aflu mai târziu -, nu cu pâlnie, ci cu o cutie de rezonanță mai absconsă, aflată dedesubtul discului rotitor. Cred că era primul instrument tehnic, de redare sau transmisie a sunetelor umane, pe care l-am aflat și cunoscut în mod direct (înaintea radioului).

Minunăție mare, bineînțeles! Îmi puneam fel de fel de întrebări: unde se ascund cei ce cântă?; cum de încap, în acea cutie, atâtea sunete, instrumente, o orchestră întreagă?; cum de se învârte acel disc după ce s-a rotit manivela laterală?; cum de se aude ceea ce se aude ? etc., plus alte întrebări cu iz profund metafizic, pe măsura unui copil de câțiva ani. Aș fi vrut ca și eu să dau la manivelă, după terminarea melodiei de pe o față, sau să schimb àcele subțiri de gramofon, scoase din cutiuța laterală, după schimbarea plăcii; măcar să scot sau să așez discurile de ebonită pe acea rotativă dar, nu se poate!, îmi spuneam, asta e o treabă de oameni mari, prea serioasă pentru un puști ca mine. Așa încât, am lăsat capul pe masă, oarecum învins în poftele mele, urmărind cu ochi mirați cutia minunată și ceea ce zămislea ea, visând la vremurile când voi fi și eu mare, fără să îmi pese de faptul că, la un moment dat, mesenii începuseră să dănțuiască, să freamete, să pălăvrăgească, după mai multe rânduri de mâncare și pahare.

Am avut ocazia, până acum, ca și dumneavoastră, să cunosc și să posed probabil toate tipurile de aparate de redare a sunetului, de la cele clasice și oarecum depășite (pick-up, magnetofon, casetofon) până la cele mai recente (cd-playere, mp3-iuri, iPod-uri sau iPad-uri), dar bucuria stârnită de acea lădiță cântătoare a rămas fără egal.

PS. Zilele trecute un prieten drag mi-a făcut cadou tocmai un astfel de gramofon – poate cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Prilej cu care mi-au înviat în suflet, ca prin minune, amănuntele evocate mai sus…