Nu știu să existe o adevărată definiție a viitorului. Sau în orice caz, una care să fie cu adevărat definitivă și unanim acceptată. Totuși oare ce ne frământă mai tare, ce ne înteresează mai mult, decât ceea ce va veni într-un timp oarecare? Așa a fost și va fi mereu. Nu e oare viitorul asemenea vântului, neașteptat și nebănuit, imposibil de prins cu mâinile, sălbatic, inevitabil și de nestăpânit ?În același timp, învățăm mereu că repetata căutare în viitor e dăunătoare și nesăbuită, la fel de nepotrivită ca și exagerata trăire numai în amintirea celor trecute. Totuși, chiar înțelegând riscurile, nu ne putem opri să nu păcătuim prin tentația unei auto-depășiri inutile, dar râvnite fără oprire. Așa cum se întâmplă și cu alte dorințe, și cea de a cunoaște viitorul ne-ar aduce, odată împlinită, necazuri și încercări noi. 

Există un viitor dincolo de orice viitor, o certitudine care depășește cu mult enigma oricăror timpuri încă necunoscute. Măsurătorile și cercetările savanților dau ca sigură o ciocnire a sistemului nostru solar cu cel care ce află în imediata noastră apropiere cosmică. Ne vom lovi, sau vom fi loviți, de galaxia Andromeda. Liniștitor e doar faptul că totul se va petrece în patru milioane de ani, eveniment îndepărtat, așezat într-o stare de eventualitate, subînțeleasă aici ca o delimitare formală de tot ceea ce e dincolo de ce noi credeam să fie o ipoteză. În orice ceas care trece, în fiecare oră trăită din viață,  „Andromeda” e mai aproape de noi cu 400.000 de kilometri. Mărturisesc un sens al necunoașterii exprimat fără vreo urmă de îndoială. Mi-e greu să percep deosebirea dintre galaxia Andromeda și constelația Andromeda, se pare că prima e cuprinsă în măreția celeilalte, și nici nu pot să estimez ce-ar fi mai rău, să ne lovim de constelație sau de galaxie. Chiar dacă deosebirea pare nerelevantă prin lipsa unei comparații eficiente, e legitim să mă întreb dacă certitudinea matematică a unui eveniment atât de îndepărtat are nevoie să fie consemnată. Cu atât mai mult cu cât, ni se explică mai departe, coliziunea nu înseamnă neapărat distrugere, ci apariția pe încetul a unei alte galaxii, încă și mai mare, capabilă să reziste mai departe încă două milioane de ani.

Iar noi, odată siguri că pe moment nu ni se întîmplă nimic, putem să ne ocupăm mai departe de viitorul nostru cel obișnuit, cuprins în vise și speranțe, decantat prin încercări și deziluzii. Însă întrebarea se pune mai departe, revine și nu se lasă alungată. Cât de mult ne interesează ce va fi în patru milioane de ani? Merită, de asemenea, a ne mai întreba ce se întâmplă în depărtarea simbolică de dincolo de nori? Sau poate că, oricum neputincioși față de schimbarea din stele, să regăsim o cale a rugăciunii, pe care am părăsit-o, rătăcindu-ne de atunci prin deșertul nesiguranței așezat în suflet. Noi am uitat să ridicăm ochii spre cer. Noi am uitat să căutăm ceea ce e dincolo de întunerecul înstelat al nopții senine, mai departe de acolo, dincolo de ceea ce vedem cu ochii. Nu mai știm să ne deschidem sufletul pentru a răspunde Bunătății nemărginite din ceruri, care veghează asupra noastră, ne dă speranță și ne cheamă la viața veșnică. Și aceasta deși, comparându-ne cu soarta care se pregătea Andromedei, am avea toate motivele să ne credem fericiți și apărați.

Se povestește că Andromeda, frumoasa prințesă etiopiană, fiica reginei Casiopeea, urma să fie jertfită atunci când potopul se dezlănțuise pe pământ și nu mai putea fi oprit. Oamenii priveau neputincioși către norii dezlănțuiți. Cerul cu stelele depărtate, dispăruse sub amenințarea întunecată. Rămăsese singură ploaia necontenită care ducea cu ea orice ultimă urmă de speranță. La fel ca în timpul lui Noe, păcatele oamenilor deschiseseră zăgazurile norilor, fără nădejdea de a le mai putea închide. Există totuși o deosebire fundamentală. La curtea regelui etiopian Cefeu, tatăl Andromedei, oamenii trăiau fără speranța unui ajutor mântuitor, indiferent de unde ar putea veni el. Păcatul strămoșesc acoperea ochii oamenilor, lumina divină ajutătoare abia dacă se mai întrezărea, neclară, neprecizată, cuprinsă în speranța confuză a unui dialog cu zei capricioși. Păcatele oamenilor sunt asemenea norilor care aduc ploaia necontenită. Ele nu întunecă numai pământul, ci astupă poarta către cele cerești. Dacă Lumina de sus este oprită să se reverse peste noi, nu avem cum să știm că există ceva dincolo de amenințarea furtunoasă a norilor. Contemporanii Andromedei nu cunoșteau mila ca formă absolută a iubirii lui Dumnezeu pentru creaturile Sale. Teama de apele care nu mai conteneau să se reverse, i-a făcut pe aceștia să creadă că sacrificarea prințesei ar domoli supărarea și ura zeilor pătimași. Andromeda a fost legată de o stâncă la malul mării, lăsată pradă unui monstru marin, în speranța că poate așa greșeala omenească ar putea fi răscumpărată.

În Vechiul Testament, Dumnezeu Îl povățuiște pe Noe cum să facă corabia care plutește pe apele potopului. Păcatul nu se sedimentează ca barieră absolută, inexpugnabilă, în aspirația omului către iubirea divină. Chiar și după greșeala primilor oameni, Dumnezeu se arată, se adresează celor drepți, Îi învață și Îi ajută. Prin Noe umanitatea conștientizează realitatea speranței în sensul dorit de Domnul. Chiar dacă Noe și familia lui sunt salvați doar de moartea trupească, fără să existe o deschidere către mântuire sau reașezarea omului în Împărăția Cerurilor. Aici supraviețuitorîi înțeleg viața ca fiind pecetea dreptății, o interiorizare bine definită a bunătății și milei, manifestată în acțiuni bine plăcute lui Dumnezeu,  în sensul predicii Mântuitorului: „Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!”( Matei 7,11). O distrugere definitivă a omenirii, dispărută în apele potopului, ar fi constituit o contradicție în sine, o imposibilitate, dacă suntem conștienți de acțiunea și dorința dumnezeiscă. Umanitatea are șansa ontologică a iubirii divine, infinită și irevocabilă. Inițiativa Domnului este pentru noi o evidență, o axiomă și o certitudine, fără ca vreodată sa fim sufocați de dragostea Acestuia. Nouă ne este dată libertatea de a alege. Putem urma fie exemplul lui Noe, fie pe acela al celor care vedeau jertfirea Andromedei ca singura salvare. Diferența dintre cele două opțiuni este ușor de clarificat, chiar dacă, paradoxal, nu foarte ușor de făcut. Păcatul îngreunează puterea de alegere. În acest context se cere repetată întrebarea: nu am uitat noi să mai ridicăm ochii către cer ?

Teologul german Johannes Röser observă într-un articol publicat în revista „Christ in der Gegenwart” că omenirea a fost capabilă să înțeleagă sensul cerului cu orizontul său, care se deschide către „orizontul de neînțeles al universului”, ca un simbol evident al dialogului cu Dumnezeu. Dar tot ea este pe punctul de a pierde această sensibilitate fundamental folositoare. Și aceasta, scrie Johannes Röser, mai puțin prin faptul că a început să ne frică să vorbim despre moarte, cât prin faptul că ne este frică să mai vorbim despre cer. Observația este foarte corectă. Greu de înțeles de ce încercăm să înlocuim rugăciunea cu forme pseudo-spirituale, simple reflectări imaginative, fără valoare duhovnicească. Refuzăm percepția unui adevăr esențial. Singură rugăciunea modifică semnificativ relația noastră cu viitorul. Doar prin rugăciune teama de ceea ce va veni, mai devreme sau mai târziu, se preface, se transformă în speranță și încredere. Transfigurarea este o acțiune în viitor, care se va petrece cu noi, cu ajutorul lui Dumnezeu. „Ce va veni” constituie calitatea dinamică a creștinismului, unde acțiunea mântuitoare urmează să aibă loc și la care suntem chemați să participăm, îmbrăcați în hainele de sărbătoare ale existenței mărturisitoare.

Într-o colindă se povestește despre cei trei crai de la răsărit care urmând steaua au găsit locul unde se găsea Pruncul Iisus. E bine a ridica ochii și a cerceta semnele cerului. Cei trei au fost primii care s-au închinat Domnului și primii care au înțeles darul și privilegiul pe care noi toți l-am primit. Dumnezeu este în fiecare din noi datorită Pruncului! Cred că toți vom găsi steaua noastră, călăuză prin furtunile și vânturile vieții, pentru a înțelege că mai presus de orice, chiar și dincolo de toate galaxiile, se găsește Iubirea, cea plină de milă și înțelegere pentru nemăginita noastră necunoaștere. Și Andromeda a avut parte de o schimbare în bine a soartei. Salvată de pe stânca unde fusese legată pentru a fi dată ca jertfă, ea a ajuns o regină puternică. Din neamul ei , spune legenda, se trag împărații Persiei antice. Cât despre ce va fi peste patru milioane de ani... Cine știe ? Atunci, ca întotdeauna, se va face voia Domnului, așa a cum a fost de la începutul timpurilor.