În ciuda aparențelor, sufletul nostru uman e însetat de odihnă. Nu știm să o definim, iar divertismentul, în care ne amăgim zilele, este principalul dușman al liniștii în care ar trebui să ne acordăm odihna. Greutatea cea mare ne-a devenit transformarea sărbătorii în neliniște. În încercarea de a ne dovedi niște strașnici „sărbătoriști” – știu că nu există cuvântul, dar altul nu am – oaspeți și gazde deopotrivă. Devine important să redescoperim că sărbătoarea e odihnă pe calea spre Împărăție și nu un scop în sine. E așezată în inimile noastre pentru a ne sincroniza cu bucuria permanentă a Cerului. Pentru că postirea nu poate anula binele liniștii din inima ta. Iar vădirea acestei liniști se împlinește în sărbători. E o tihnă care se împlinește în Dumnezeiasca Liturghie și curge din ea în clipele care urmează. Clipe ale împlinirii și nicidecum ale frustrării ori răutății.

Știm că taina Magilor este aceea că au urmat o stea. Astronomii încă o caută, iar unii dintre ei o vor nega până la capăt deși, de mulți ani, unul chiar a definit-o științific (Keppler). E interesant pentru că semnul pentru magi e o stea, iar pentru păstori... un copil, un prunc (Luca 2, 8-20). Cei din urmă, veghetori de zi și noapte la mieii ce urmau să fie aduși ca jertfă la Templu, sunt surprinși mai întâi de lucirea luminii apoi de strălucirea vorbelor. Cineva din cer vorbește păstorilor. Și le spune că semnul e un bebeluș, un pui de om, un „mieluț” de om. Fiecăruia dintre noi – magi ori păstori –, Dumnezeu ne dă semnul Întrupării Domnului Hristos pe măsura curajului prin care îi asumăm Harul. Nu ne vorbește în parabole încurcate și nici în cuvinte fără fond. Dumnezeu nu-și face reclamă că vine în mijlocul nostru. Nu ține să i se pavoazeze drumul cu pancarte. Nu se indică pe Sine. Oferă cheile înțelegerii Întrupării unor oameni cu totul plini de râvnă pentru a fi, mai apoi, plini de har și adevăr.

Priviți la Evanghelia de la Luca. Descrierea timpului Întrupării nu începe cu ordinea divină a timpului, ci cu cea istorică imediată. E vremea decretului Cezarului August și a guvernatorului Quirinius în Siria. Nu avem o Întrupare ruptă de timpul istoric. Domnul Hristos nu vine să suspende puterea politicului, ci să ne arate lipsa sa de... putere. Drumul lui Iosif cel Drept și al distinsei Miriam din Nazaret este în fond un drum spre Acasă. Betleemul e vatra vieții rădăcinii lor davidice. Ei se întorc la izvorul identității lor în geneza unui neam ales. Dar Dumnezeu folosește o conjugare din logica Istoriei imediate pentru a converti și timpul la logica Împărăției. Această logică a Împărăției aduce până astăzi dinaintea noastră voia lui Dumnezeu în chipul Sărbătorii. Care sunt respirații de liniște în agitația lumii. Convertirea agitației sale la liniștea Împărăției.

Suntem pe drum spre Betleem. Noi suntem așteptați de Pruncul Iisus la capăt de călătorie. Pentru El și cei ce-L purtau spre Casa Pâinii nu erau toate chiar așa de sigure precum ne închipuim. Hristosul istoric era pândit deja de cel care stricase istoria (Rinaldo Fabris) și nu de puține ori zvonul răutății sale iese la iveală. Poporul îl amendează pe „numitul” Crăciun, hangiul cetății, care îl așază în margine de lume locuită a Betleemului pe Iisus. Dar omul e practic. După legea timpului istoric nu putea să-și strice afacerea găzduirii în cel mai amplu pelerinaj al casei lui David la cetatea unde trebuia să își înscrie numele, fiecare în parte, cu răbdare și adăstare. După timpul istoric omul e corect. Și simte și timpul Împărăției. E discret și oferă un loc discret nașterii unui prunc în cetate. Poate că ar trebui, din când în când, să ne reevaluăm privirea asupra unor personaje și să le înțelegem. Să ne punem în timpul lor istoric și în locul lor. Ceea ce este important devine grabnic istorie.

Îmi place să cred că e de la sine înțeles că un copil pe cale e semn de grijă pentru toată lumea. Azi trăim timpul nesimțirii aproapelui și uneori forțăm accesul în viețile altora. Pe atunci și uneori și acum a însoți un copil care vine la viață era o chestiune de onoare și discreție. Era timp de reflecție asupra sărăciei lui și a modului în care fiecare poate împrumuta câte ceva din bucuria sa ca să bucure copilul. E sensul sărbătorii pe cale Postirii. Dăm din ale noastre pentru a bucura pe Acela care ne oferă totul. Dacă vreți un refren pentru post e simplu. Îl desprindem din Dumnezeiasca Liturghie: Ale tale, dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate... Din pragul praznicului Sfântului Andrei se zărește parcă mai bine firul de drum spre Betleem.