Printre lucrurile pe care nu le putem transfera prin Bluetooth în hardul inimii – din ce în ce mai puține, parcă- rugăciunea, având conținut de taină, rămâne pe primul loc. Vă pot da un exemplu? Psalmii, rugăciunile pe care le-a rostit și Dumnezeu-Omul, au primit în Ortodoxie, și asta nu de ieri sau de zi, construcția Psaltirii. Astfel, psalmii au fost împărțiți pe catisme și, la finalul lor, s-au așezat o serie de rugăciuni, una mai frumoasă decât alta. La unele le cunoaștem autorul, la altele nici nu bănuim. Ei bine, aici, la fiecare rugăciune către Maica Domnului, așezată după ...„și acum și pururea și în vecii vecilor”, ni se vădește câte un conținut legat de Domnul Hristos. 

În contextul călătoriei noastre, îngăduiți să vă așez înainte rugăciunea de după Catisma a treia: „Stăpân, de Dumnezeu Născătoare, neînțeleasă și necuprinsă este taina cea înfricoșătoare ce s-a lucrat întru tine: că pe Cel necuprins zămislindu-L, L-ai născut îmbrăcat în trup, prin preacinstitul tău sânge. Pe Acela, Curată, roagă-L, ca pe Fiul tău, să mântuiască pe toți cei ce-ți cântă ție!”. Câtă finețe ascunde în sine un astfel de text și în ce mod poate construi el în inima noastră emoția credinței nu putem descoperi decât repetând, construind un pelerinaj de cuvinte curate. 

Pe de o parte, dacă privim acum spre calea spre Betleem, vedem o copilă un pic ridicată din vârsta dintâi, care și-a rânduit viața după exigența neamului său ce aștepta pe Mesia, trecând prin colbul istoriei clipei. Pe de alta, Fecioara știe că Îl va înveșmânta în trup pe Cel pe care Îl naște. Din sângele ei va da Sângele Lui. Din trupul ei feciorelnic și curat, Trupul Lui în care noi vom primi veșnicia. Ea știe. Noi încă aflăm. Ea înțelege. Noi încă explicăm.

De aceea, postirea e un exercițiu de înțelegere a lui Dumnezeu, a lumii și a noastră în toate striațiile ființei noastre, de foarte multe ori obosite de noi înșine. Colindele noastre sunt ecoul inteligenței unei credințe care astăzi mai rodește doar prin voia lui Dumnezeu în mijlocul comunităților noastre. E inteligența duhovnicească în care exagerarea ori dezbrăcarea de sens duhovnicesc a cântării și rostirii liturgice nu încăpeau. E inteligența care stăpânea fiecare colț de casă în care se postea din respect pentru Cel care vine în numele Domnului. Oamenii se voiau de statură îngerească. Și le ieșea. Noi ne vrem de statura vedetelor și tare mi-e teamă că ne iese. 

Fiecare generație a postit cu un țel al ei, istoric. Deseori el s-a vădit numai când timpul istoric a epuizat ipostasul biologic al generației. Astăzi, când unii trăiesc cu „fața la spate” și melancolii fără sens duhovnicesc, poate e momentul să redescoperim împreună inteligența rostirii Întrupării Domnului în mijlocul unei societăți care se luptă cumplit cu des-întruparea Lui. Nu. Nu mă refer aici numai la cei care nu cred, ci la cei care se laudă a crede într-un Dumnezeu mustrător și ideologizat, într-atât încât nu-i mai afli învățătura în Evanghelie. Pe când abia învățăm să citim ca popor în limba noastră cea de acum, liniștea serii era dată de glasul celui care citea, susurând ca o rugăciune, adevărurile Scripturii. Desigur, erau ziare, politicieni și interese de tot felul. Dar era și un zid de lumină pe care stăteau atârnate numai icoanele. Prin ele am trecut prin războaie și exiluri în propria noastră țară. Prin ele generațiile și-au aflat libertatea de a înfrânge răul. Iar icoanele sunt, nu doar după gândul meu, cel mai de preț argument al Întrupării. Căci Cuvântul S-a făcut Trup și a locuit între noi! 

Căutați, dar, dincolo de obiceiuri, gesturi și abțibilde lipite pe fruntea Ortodoxiei, adevărata credință. Aceea care ne aduce aminte taina cea din veci ascunsă și de îngeri neștiută. A Întrupării, ca minunea care schimbă toate minunile!