Discernământul sau dreapta socotință pare a fi darul suprem oferit omului care a urcat pe calea îndumnezeirii. Este dovada unei relații vii și directe între om și Creatorul său, atunci când omul a parcurs etapele despătimirii și a avut alături de el un alt om care să îl arunce în scăldătoare, un povățuitor, fie duhovnic, fie bătrân, pe această cale. Mai sunt, desigur, situațiile sfinților părinți ai pustiei, care erau în mod direct povățuiți de Duhul Sfânt încă de la începutul pocăinței lor, cum a fost Sfânta Maria Egipteanca. Dar pentru noi, cei care parcurgem acest drum în mijlocul oamenilor, este nevoie de un exercițiu de liniștire, de o practică asiduă a ascultării – mai întâi de povățuitor, apoi de șoapta Duhului Sfânt Care ne spune întotdeauna ce este bine sau de folos să facem într-o anumită situație. Până atunci, ne lovim de zidurile zgomotului interior, ca și de cel exterior, și ne este greu să discernem. Nu știm care dintre cele auzite sunt de la noi, care de la Domnul și care sunt sugestii demonice. Și, chiar dacă sunt momente în care izbutim să auzim glasul dreptei socotințe, nu o respectăm, pentru că acest glas nu răsună încă destul de puternic în noi. Abia după aceea, când vedem consecințele alegerii, ne dăm seama că ar fi fost bine dacă ascultam de gândul bun. Și învățăm.

Dar dreapta socotință nu este întotdeauna ceva în acord cu principiile noastre. Așa cum fariseii și cărturarii se sminteau când Mântuitorul sau ucenicii Lui nu respectau anumite ritualuri, de pildă cel al spălării mâinilor. Avem pildă și din viețile sfinților, cum este cea a Sfântului Ioan Maximovici, când, episcop fiind, ajungea de multe ori să slujească desculț, iar pentru acest lucru era batjocorit de alți oameni, de cei care se sminteau, deși nu știau că episcopul tocmai ce își dăduse sandalele vreunui copil orfan. Și Sfântul Ioan nu stăruia să le explice. Vedeți, de multe ori, dacă ne raportăm strict la rațiune, trăim acest risc al smintelii. Iar în Sfânta Evanghelie după Matei aflăm de la Mântuitorul că „fericit este acela care nu se va sminti întru mine” (Matei 11, 6).

Căci nu de puține ori acțiunile Mântuitorului, ale ucenicilor săi și ale sfinților care I-au urmat pilda au fost de neîncăput în inimile și în rațiunea oamenilor. Dar cei care au ales să creadă, în pofida logicii, au fost cei care au biruit lumea. Da, felul în care lucrează de multe ori Dumnezeu sau sfinții Lui, fie cei deja canonizați, fie cei ai zilelor noastre, întrece logica. „Doamne, ajută-i minții mele să se lepede de înțelegerea ei firească și să primească nebunia Crucii” – aceasta este o rugăciune scurtă, despre a cărei putere ne vorbește Părintele Zaharia Zaharou în cartea Omul cel tainic al inimii:

„Dacă mintea omului, care a fost pângărită de căderea lui Lucifer, nu se leapădă de înțelegerea ei firească și nu primește nebunia Crucii, nu va fi în stare să se smerească pe sine și să purceadă în călătoria către cele de jos. Atunci când primește să se răstignească, mintea coboară în inimă și omul trăiește nebunia Crucii ca pe înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Atunci îi este cu putință să petreacă în inimă în stare de trezvie, chemând Numele Domnului”, ne explică Părintele Zaharia în cartea mai sus menționată.

Câtă vreme, așadar, vom continua să încercăm să cuprindem cu mintea noastră o logică ce nu corespunde lumii acesteia și vom analiza prin filtrul rațiunii unele acțiuni care par a fi fără sens, dar care ne pot vindeca în adânc, nu vom face decât să ardem câțiva neuroni și nu vom crește duhovnicește.

Să ne încredem, așadar în căile Domnului, să primim nebunia Crucii, mai întâi ascultând de povățuitorii noștri, mai ales atunci când acțiunile lor ne sunt de neînțeles, pentru că așa se produce vindecarea noastră. Și ascultând de ei, vom învăța să ascultăm în mod direct de Domnul, până când, prin mila Lui, vom ajunge să trăim cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Căci, eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, 2, 20).

Și deși pare complet lipsită de libertate o astfel de cale, este chiar suprema libertate: aceea a omului despovărat de propriul eu. Să nu deznădăjduim dacă încă suntem prea plini de noi, este suficient să ne dorim să ne predăm Domnului, iar El va face restul. Căci discernământul este al Lui, și nu al nostru.