În Jurnalul său, Sören Kirkegaard notează următoarele: „Este adevărat, lumea trebuie înţeleasă numai dacă este privită de-andoaselea. Dar se uită că ea trebuie trăită privind înainte.” (Colecţia de opere, vol. 28-32).

După două mii de ani de creştinism un sociolog elveţian, Peter Gross, îşi pune întrebarea dacă în lumea noastră secularizată mai există fenomene religioase, respectiv, dacă „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are un viitor”. Şi răspunsul lui este mai de grabă pesimist. Trebuie spus, cea mai mare dramă a secolului nostru, este că aspectele materiale, deci materialiste ale lumii şi omenirii, au fost ridicate la rangul de lege fundamentală a existenţei. Şi ce rezultă de aici? O lume monotonă, lipsită de mister, de fiorul profund al realităţilor dincolo de ceea ce considerăm noi cu suficienţă că este realitatea.

La 16 noiembrie se împlinesc 107 ani de la naşterea tatii. O aniversare care, cu cât trec anii, devine tot mai de neuitat. Nu numai pentru noi, urmaşii săi, ci pentru mulţi alţi oameni care continuă să se hrănească din scrierile sale, din învăţăturile sale, din exemplul unei vieţi de o moralitate ireproşabilă. Pe măsură ce trece timpul, profilul lui se conturează din ce în ce mai precis, chiar pentru cei care nu l-au cunoscut. Teologia sa începe să fie cunoscută peste tot. Se vorbeşte mult despre valoarea sa, despre harul lui ca teolog, ca filozof, ca om de cultură, ca preot şi om de o reală şi profundă credinţă, care a pus la îndemâna tuturor comorile de spiritualitate ale Sfinţilor Părinţi şi a deschis noi perspective în gândire, nu numai în cea teologică.

Delicatețea sfințeniei

S-au scris nenumărate comentarii referitoare la opera sa, la evenimente din viaţa sa. Ea s-a bucurat de o bogăţie a imaginaţiei unora, o avalanşă de relatări mai mult sau mai puţin reale, autorul lor dorind să devină interesant, doct şi sfătuitor al bătrânului profesor, devotat ajutător al său şi aşa mai departe. Dar asemenea procedee sunt caracteristice memoriei tuturor marilor personalităţi. Vorbind de opera sa trebuie remarcat că antropologia lui nu consideră omul ca e interioritate închisă în ea însăşi. Omul se află în legătură cu ceilalţi oameni şi cu obiectele, cu materia. „Lumea este lumea omului şi omul e în lume”, spune filozoful german Walter Kasper. Astfel obiectele acestei lumi sunt mai mult decât simple obiecte. Ele au sens numai dacă sunt raportate la om. Prin om ele capătă sens, se umanizează. Lumea şi omul nu sunt despărţite, ci trebuiesc privite ca o problemă deschisă, care nu poate primi un răspuns definitiv decât dacă se sprijină pe transcendenţă, pe prezenţa luminoasă şi binefăcătoare a lui Dumnezeu. Omul are nevoie de un ajutor superior, de o acţiune superioară asupra elementelor cosmice, cu care este legat prin corpul său.Cu alte cuvinte, pentru ca cosmosul să fie umanizat, pentru ca omul să devină stăpânul acestuia, are nevoie de ajutorul Celui care, ca persoană atotputernică a creat lumea, stăpânind-o pentru om. După Olivier Clement această putere de care omul are nevoie, este darul prezent în noi al harului divin, care ne ajută să credem, o expresie a iubirii Domnului pentru noi.  Lumea este locul unui neîncetat dialog al  omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor între ei. Dumnezeu aşteaptă ca „omul să descifreze semnificaţiile infinite ale lucrurilor, punând în valoare cu amprenta sa darurile primite şi transformându-le în ofrande” spune el. Astfel viaţa se îmbogăţeşte continuu şi creşte spiritual. Prin această creştere se descoperă sensul creaţiei, întrucât căderea ei în păcat nu a suprimat caracterul ei harismatic. Tocmai în aceasta stă libertatea noastră. Ea statorniceşte raţiunea într-o atitudine de viaţă care convinge. Dar în această iubire extremă faţă de creaţia Sa, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină. Dacă vrem putem încerca să mergem pe drumul îngust şi plin de eforturi care urcă spre Domnul, dar nu suntem obligaţi s-o facem. Dumnezeu nu ne obligă.

În Tragödie der Philosophie Bulgakov spune: „Eul nu este existenţa, ci supraexistenţa”. Există deci un supraplan spiritual, care poate deveni accesibil în fiecare moment. Trebuie doar să vrem să-l vedem. Să vedem că lumea a eşuat cu tendinţele ei materialiste, cu toată cohorta de catastrofe pe care acestea au adus-o. Oamenii au nevoie de altceva, de transparenţa pe care o dă credinţa, de înţelegerea pentru ceilalţi, dorinţa de a-i ajuta, bunătatea, lipsa de egoism. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminând-o. Delicateţea sfinţeniei, dragostea pentru ceilalţi, conştiinţa că suntem făpturile Domnului, iată ce dă conturul unui umanism adevărat, nepervertit.  A crede în ele este un mare curaj, o mare perseverenţă. Un eroism modest, discret, mult mai greu de atins decât spectaculosul momentan. Este o integritate exemplară, neîntreruptă, de zi cu zi. Din fericire există printre noi asemenea pesonalităţi, oameni de o ţinută morală desăvârşită, de un mare curaj calm, ancoraţi în credinţa fermă, în răbdare, în nesfârşită înţelegere şi răbdare. O asemenea personalitate a fost Pere Dumitru Stăniloae

Ca unul dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, Stăniloae a elaborat o teologie  care nu este numai ştiinţă, ci este convingere, credinţă, entuziasm, gândire nuanţată şi specifică. Ea este trăire, este încredere în Dumnezeu, este certitudinea că suntem fiinţe privilegiate, pe care Dumnezeu le numeşte fii Săi, Ea este evidentă pentru fiecare dintre noi, Acesta este marele mister al perenităţii credinţei. Trebuie doar să ne deschidem ochii, să nu ne încăpăţânăm a defila prin viaţă rămânând doar la aparenţe, fără a-i descoperi esenţa. Raportul Dumnezeu-om este esenţial, omul fiind înălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia. Întrepătrunderea între teoretic şi trăirea practică, aducerea spiritualităţii în viaţa de zi cu zi a fost poate una dintre cele mai importante caracteristice ale operei lui Stăniloae. „Cine vrea să creadă, ajunge la putinţa de a crede”, spune el undeva în opera sa. În noi este prezent un har care ni s-a dat şi care ne ajută să credem, dacă vrem să credem. El  revelează o înţelepciune acumulată de atâtea generaţii care a scos în evidenţă realitatea de necontestat, cea a acceptanţei ordinei fireşti a lucrurilor, înţelepciune a omului care, aşa cum spune Dumitru Stăniloae în Ortodoxie şi Românism, citez  „nu dispreţuieşte nici una din componentele cosmosului”, căci toate exprimă voinţa şi înţelepciunea divină.          

Să nu uităm ce spunea Dostoievski: „Dacă totul ar fi raţional pe pământ, nu s-ar întâmpla nimic”. Stăniloae accentuează că trăirea nu este bazată pe automatisme conceptuale, ci este fermă, pur şi simplu firească, în convingerea că nu suntem figuranţi ai unui univers amorf, impersonal, ci participanţi conştienţi la faptul creaţiei, în care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare cu voci aducătoare de idei şi acţiuni tipice conform libertăţii care ni s-a dat. Aceasta înseamnă participarea rânduită de Dumnezeu la epopeea neegalată de nimic a spunerii „să fie lumină şi a fost”.  Şi face evident caracterul  teologiei dezvoltate de el, o teologie personalistă, a dualităţii eu-tu, a relaţiei indestructibile între divinitate şi om, în care omul este pus în faţa Creatorului său, şi Creatorul îl primeşte la Sine pe cel pe care l-a creat. Căruia îi dă cea mai definitivă dovadă de iubire: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe însuşi Fiul Său l-a jertfit pentru mântuirea ei”.

„Omul nu poate trăi în afara comuniunii cu ceilalţi”

În principal, creştinismul se caracterizează prin credinţa în Dumnezeirea unică şi întreită în persoane, credinţă care o delimitează faţă de alte învăţături, în sensul că, citez din Dogmatica lui Dumitru Stăniloae, „numai o astfel de Dumnezeire treimică, comunitatea perfectă şi veşnică a celor Trei Persoane este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii iubitoare cu noi, în eternitate… ea ne dă cadrul adevăratei infinităţi şi ne deschide perspectiva participării personale la ea în veci”. (Vol. I). Această relaţie între Persoanele divine şi om, ne dă certitudinea vieţii de veci, bucurându-ne de comuniunea eternă cu viaţa infinită a lui Dumnezeu şi de comuniunea neconfundată dintre noi. Ea ne îngăduie să ne apropiem de noţiunea de eternitate, să ne apropiem asimptotic, nu s-o atingem, nu s-o înţelegem, căci nu poţi înţelege ceea ce n-ai experiat niciodată. Ne apropiem asimptotic de înţelegerea marelui mister al divinităţii, întrucât înţelegerea noastră punctată de vocabularul finit al omului, de gândirea lui obişnuită să navigheze în noţiuni familiare, cunoscute nouă, nu-l poate imagina. Comuniunea este identificarea iubirii de sine cu iubirea de aproapele, într-o realitate vie, izvorând din iubirea lui Dumnezeu pentru om, într-o  relaţie biunivocă cu El, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Asupra acestui mod special de comuniune, de relaţie interpersonală, în care iubirea faţă de celălalt joacă un rol fundamental, determinând actul creaţiei şi natura ei, insistă foarte mult D. Stăniloae în concepţia sa personalistă.

Uluitorul privilegiu cu care Dumnezeu şi-a înzestrat creaţia, privilegiul vieţii veşnice este dovada supremă a iubirii pe care Creatorul ne-o poartă. Din păcate se trece prea des sub tăcere că „omul este şi spirit, deci are o aspiraţie ireductibilă către infinit” (Ascetica şi Mistica Bisericii ortodoxe de D. Stăniloae) Se trece sub tăcere faptul că omul nu poate trăi în afara comuniunii cu ceilalţi, pe care îi iubeşte şi pentru care se jertfeşte aşa cum Mântuitorul s-a jertfit pentru noi. Omul este o fiinţă comunitară, străduindu-se împreună cu ceilalţi să pornească pe drumul care îi apropie de despătimire, de transfigurare şi spiritualizare. Numai împreună cu semenii, în plinătatea iubirii, a prezenţei izbăvitoare a Divinităţii Treimice, este cu adevărat liber. Dar nu liber în lipsa de perspectivă, în disperarea lui, în care nu poate spera nici un ajutor, ci liber de a-şi alege calea pe care s-o străbată pentru a nu se prăvăli în moarte. El ştie că îi este destinată viaţa veşnică, de care este îndemnat să se apropie prin efortul său şi sprijinul celorlalţi. Infinitatea acestei relaţii între persoanele Treimice şi om, dincolo de lumea noţiunilor şi înţelegerii noastre, ar putea fi aproximativ conturată în două feluri: fie printr-un dramatism liric, în care cu cât spui mai puţin, cu atât spui mai mult, aşa cum face filozoful spaniol Unamuno.

Sau, o altă alternativă este afirmarea prin negaţie, ca singura posibilă cale de înţelegere a ceea ce nu poate fi înţeles. Numai astfel ne putem apropia de o înţelegere extrem de departe de adevăr a atributelor divinităţii, cum ar fi infinitatea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu. Putem oare spune că Dumnezeu este infinit, ştim noi ce este infinitul, odată ce n-am făcut şi nici nu putem face experienţa lui? Putem spune că Dumnezeu este atotputernic atunci când această noţiune nu este la îndemâna noastră? De aceea Stăniloae foloseşte noţiunea de apofatism, de cunoaştere prin negaţie: Dumnezeu nu este atotputernic, este cu totul altceva decât ne imaginăm noi că este atotputernicia. Dumnezeu nu este bun, bunătatea Lui nu se potriveşte noţiunii noastre pământeşti despre bunătate, este altceva şi mai presus de ceea ce putem pricepe noi cu posibilităţile noastre limitate. Apofatismul, această afirmare prin negaţie, deschide perspective mult mai largi încercării noastre, nu de a înţelege cu adevărat, ci de a diminua oarecum neputinţa intuirii într-o oarecare măsură a tainei Dumnezeirii, a infinităţii copleşitoare şi de necuprins a divinităţii, care se apropie de noi aşteptând dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în dialog, în această relaţie biunivocă cu Ea, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu.

Creştinismul presupune transparenţa pe care o dă credinţa, înţelegerea pentru ceilalţi, dorinţa de a-i ajuta, bunătatea, lipsa de egoism. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminând-o. Iată ce dă conturul unui umanism adevărat. El este un mare curaj, o mare perseverenţă, un eroism modest, discret, mult mai greu de atins decât spectaculosul momentan. Este o integritate exemplară, neîntreruptă, de zi cu zi izvorâtă din certitudinea iubirii Creatorului, care merge până într-acolo încât El se coboară la om, se micşorează, se smereşte pentru a dobândi dragostea acestuia. Coborârea divinităţii la om este chenoza. Citez: „Fără iubire n-ar fi posibil să creeze Dumnezeu lumea ca un câmp al liberei manifestări a unor persoane după chipul Lui…, n-am putea urca şi noi la treapta vieţii infinite a Dumnezeirii” (Op. cit.).

Nici un alt teolog nu a dezvoltat cu atâta profunzime teologia chenozei. Dar, în acelaşi timp, iubirea lui Dumnezeu lasă omului libertatea de opţiune. Omul este liber să se mântuiască dacă vrea, să vină la Dumnezeu sau să se îndepărteze de El, să aleagă drumul pe care îl decide. Prin dreptul de a alege liber omul îşi câştigă dreptul la nemurire, la viaţa veşnică. Poate exista o dovadă mai copleşitoare de încredere şi dragoste? Şi care ar fi de neimaginat fără existenţa deplinei comuniuni, aşa cum o vrea Dumnezeu cu creaţia sa. Nu s-ar putea imagina nici libertatea noastră, care presupune existenţa unor entităţi de sine stătătoare, respectiv a unor persoane distincte şi bine definite. Căci e de neimaginat o libertate acordată unei mase amorfe, după cum dragostea nu poate fi destinată decât persoanei.

Un panteism haotic şi inert nu poate explica nimic din misterul creaţiei, nimic din ceea ce reprezintă omenirea, cu toate caracterele ei pozitive şi negative, oricum am încerca să ne-o imaginăm. Libertatea la care omul este chemat, spune D. Stăniloae în Dogmatică, „impune şi originalitatea ireductibilă a fiecărui om”. În dialogul continuu cu Dumnezeu, fiecare persoană reprezintă o nouă entitate şi identitate, aducând cu sine o nouă modalitate de manifestare a libertăţii sale, de dialog irepetabil cu divinitatea.

(Ar fi foarte interesantă o comparaţie cu afirmaţiile lui Martin Buber, şi el un mare cărturar şi susţinător al relaţiei eu-tu între divinitate şi om, care-şi găsesc multe referiri la Vechiul Testament. Dar această comparaţie depăşeşte cadrul acestei conferinţe şi poate face singură subiectul unori reflecţii deosebit de grăitoare).

„Credința nu era o haină de purtat duminica”

Nu am să mai insist asupra contribuţiei sale la gândirea teologică, a  unuia dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, aşa cum  este  considerat tata în momentul de faţă. Moştenirea sa spirituală este impresionantă: peste 30 de titluri de cărţi originale, traduse în germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană şi aşa mai departe. Un număr impresionant de articole şi studii în reviste teologice sau literare cum ar fi Gândirea, Luceafărul, Telegraful Român. Şi mai cu seamă monumentala sa operă, Filocalia, în 12 volume, traducere a operei Sfinţilor Părinţi, însoţită de comentarii şi note, o mare realizare şi pe plan literar. 

Iată scrisoarea lui Emil Cioran din 22 iunie 1985: Citez: „Mult stimate Părinte Stăniloae, scump prieten, ...V-am spus la Paris şi ţin să repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic. Din toate punctele de vedere, o asemenea operă, este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac. Cu tot respectul şi cu toată prietenia lui Emil Cioran”.

Iar Alexandru Paleologu, declara într-un articol :„Părintele Stăniloae mi-a luat solzii de pe ochi”.

Mai puţin s-a vorbit însă despre omul Stăniloae. Dincolo de spaţiul conceptual al operei sale, ale cărei dimensiuni spirituale sunt atât de importante, dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea sa de muncă, toate aceste calităţi tipice pentru un mare gânditor, el a fost o personalitate de mare nobleţe sufletească, exemplu de devotament şi dăruire pentru toţi cei cu care a venit în contact. Pentru că a înţeles că o dată cu darul preoţiei se primeşte şi o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu.

Pentru el credinţa n-a fost o noţiune abstractă, convingerile religioase n-au fost o haină de purtat duminica. A fost ancorat în credinţă,  iubindu-i pe oameni în care a văzut creaţia lui Dumnezeu şi i-a privit ca pe fraţii săi întru Domnul, considerându-se răspunzător pentru fiecare, aşa cum trebuie să se considere orice slujitor al altarului.

(Am avut odată şansa să-l aud vorbind despre sfinţenie. Eram împreună la Atena şi i s-a cerut să vorbească despre acest subiect. A vorbit pe nepregătite mai bine de o oră despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent”. Ea îşi pune pecetea pe omenesc, efect al copleşirii materiei de către spirit şi care transformă omenescul într-o categorie aparte. Cea în care miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă.  Şi mereu revenea la cuvântul „delicteţe”. Vorbea despre sfinţenie ca despre un punct culminant , un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de „vălul smereniei”. Tata schiţase conturul omului luminii, aşa cum va sta la picioarele Tronului dumnezeiesc. În ochii multora dintre ascultători, am văzut atunci lacrimi.)

El trăia credinţa lui. O lua în serios. Era modul său de viaţă, singura modalitate de existenţă adevărată.  Pentru el legătura cu Dumnezeu era concretă, personală. Din această relaţie concretă a luat  forţa de a fi senin, liniştit, calm, în cele mai grele momente ale vieţii care nu l-au cruţat. L-am auzit de nenumărate ori spunând: „Eu sunt preot, nu pot să fac asta.” Sau :„Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot”. Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am învăţat de la el: anume că la temelia întregii umanităţi, care se înţelege ca umanitate şi nu ca o specie animală cu funcţiuni exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: „Să nu înşeli, să fii cinstit, să nu faci rău”…Ele sunt premizele oricărei aspiraţii către îmbunătăţirea spirituală, către dobândirea chipului de drept, bine plăcut lui Dumnezeu

Era ameninţat, urmărit. Unii colegi profesori la facultate îl batjocoreau. I se scosese numele de „mistic”. Numai cine a trăit acele timpuri ştie ce periculos era un asemenea epitet şi consecinţele au fost dintre cele mai grave. Nici atunci nu-şi părăsea liniştea şi seninătatea.  „Dumnezeu nu ne lasă”, repeta.  Acesta a fost crezul pe care l-a păstrat toată viaţa, în cele mai teribile încercări prin care a trecut. Când a fost eliberat din puşcărie, după cinci ani în care nu ştiusem nimic unii despre ceilalţi, a stat toată noaptea în Gara de Nord, ca să nu ne sperie sosind în toiul nopţii. Şi a venit acasă de abia dimineaţa, după ce a dat două telefoane, pregătind-o pe mama pentru ca surpriza să nu-i facă rău.

„Cum a fost?” îl întrebam. „Ei, n-a fost chiar aşa de rău”, răspundea zâmbind. (Trebuie spus că în puşcărie a fost operat de hernie, fără anestezie, de către un alt deţinut, medic chirurg, cu un cuţit de bucătărie pe o masă de bucătărie). Nu l-am auzit niciodată spunând un cuvânt rău despre cei care l-au adus în această stare. „Ce suflete chinuite!” spunea.

(Într-un interviu dat de curând de Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe care a stat mulţi ani la Aiud, el spune: „mă consider fericitul absolvent al facultăţii negre de la Aiud”, unde am avut profesori pe Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Când vorbea părintele Stăniloae nu mai aveai timp să simţi frigul sau foamea. …Mă uitam la el, era slab, dar ce lumină avea în ochi!)

Binele este forma firească de existenţă

În cărţile sale „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, „Ortodoxie şi românism” ca şi în nenumărate studii şi articole, Stăniloae examinează problema conştiinţei naţionale şi a limbei, ca unealtă fundamentală a păstrării acesteia. Şi ca atare, a însăşi supravieţuirii unui neam. El scoate în evidenţă totala uniune dintre credinţa poporului şi noţiunile teologice,  identificate cu spiritul, cu mentalitatea, cu contopirea dintre gândirea biblică şi caracteristicile moştenite, reprezentând însăşi structura noastră sufletească. Pentru că nu trebuie să uităm: poporul român s-a născut creştin, creştinarea coincizând cu formarea sa. De aceea, în mod remarcabil,  plămada lui e alcătuită din elemente în care creştinismul a fost una dintre componentele de structură, de neseparat de celelalte elemente definitorii şi nu un adaos târziu necesitând adaptări şi concesii inevitabile. Toate acestea s-au reflectat în limbă. Stăniloae consacră capitole întregi unor cuvinte şi expresii care n-au echivalente în alte limbi. El menţionează şi adânceşte semnficaţia spaţiului  mioritic de ritm atât interior cât şi exterior, ale cărui rădăcini creştine sunt evidente, cu păstorul din Mioriţa, imagine a Păstorului de oameni, care transformă moartea în nunta fiului de împărat, vorbeşte despre spirala turlelor de la Curtea de Argeş care sugerează o permanentă ascensiune, spirală deschisă spre înalt şi nu un cerc închis, sugerând finalizarea proprie oricărui fenomen finit.

Însuşi denumirea de Manole trimite la biblicul Emanoil.  Savaot se apropie de noi ca în icoane, bun şi iertător. Iar ţăranul român îşi exprimă noţiunea de transcendenţă prin expresii ca „Dumnezeu drăguţul, Măicuţa Domnului”, oglindind o gingăşie şi un sentiment de apropiere de divinitate. Dumitru Stăniloae scoate în evidenţă şi analizează această trăsătură cu totul originală a ortodoxiei româneşti, care defineşte o teologie de mare exactitate şi sensibilitate (reflectată şi în limba noastră liturgică, pe care ar trebui s-o păstrăm cu grijă pentru unicitatea ei grăitoare).

El  subliniază în această carte, ca şi în multe alte opere, structura tipică a religiozităţii româneşti,  a unicităţii, pe care mulţi filologi specialişti le-au analizat în cursul timpului, subliniindu-le originalitatea. Ortodoxia românească, aşa cum s-a transmis de secole are o vitalitate unică, fiind tradusă concret în mentalitatea poporului nostru, în felul cum el îşi manifestă evlavia. O spun mari teologi occidentali şi oameni de cultură occidentali care încep să aibă contact cu ea, devenind conştienţi de faptul că un contact mai strâns cu această ortodoxie ar avea efecte benenfice şi pentru alte confesiuni.

Unul dintre  efectele de cotitură hotărâtoare pe care a produs-o în gândirea multora personalitatea şi opera tatălui meu, este unul dintre aspectele ei cele ma importante şi cele mai specifice Pe măsură ce trece timpul, prezenţa lui este din ce în ce mai vie şi învăţătura primită de la el din ce în ce mai actuală. Convingerea că în viaţă trebuie să descoperim  nişte sensuri, care neasigură că aspiraţia către îmbunătăţirea spirituală reală nu este o iluzie sau un accident trecător, nelăsând urme. Ceea ce i-a caracterizat viaţa, este normalitatea binelui. Binele nu este un eveniment rar, ce merită a fi remarcat. Binele este forma firească de existenţă. Şi pe măsură ce trece timpul îmi amintesc din ce în ce mai clar momentele cu semnificaţia lor, a acelei vieţi  simple, smerite, fără morgă, în care a face binele este normalitatea însăşi. A te sacrifica pentru ceilalţi, a-i înţelege, a le fi aproape totdeauna şi nu în momentele de criză spectaculoasă, când  eşti considerat excepţional, admirat  pentru tot ceea ce ar putea stârni laude. Pentru că binele este, ar trebui să fie firescul însuşi, şi nu excepţionalul. A-i ajuta pe ceilalţi este, ar trebui să fie faptul obişnuit.

Şi atunci devine necesar să  ne reîntoarcem din nou la afirmaţia  lui Kirkegaard, „lumea trebuie trăită privind înainte”. Privită şi trăită în perspectiva eternităţii. Numai astfel ni se revelează sensul ei adevărat. Căci din fericire, în lumea noastră secularizată mai există fenomene religioase, şi putem răspunde întrebării lui  Peter Gross, da, „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are un viitor”. Şi aş vrea să închei cu o întâmplare relatată chiar de tata într-un interviu din Jurnalul Literar. Citez: „În închisoare, atunci când ne aflam mai mulţi în celulă, oficiam zilnic Liturghia. Odată, un gardian, uitându-se prin vizetă, ne-a surprins la rugăciune. A intrat imediat şi a întrebat: „Ce faceţi voi aici?” „Ne rugăm”. „Voi credeţi în Dumnezeu? “ a întrebat el. „Ce ar fi viaţa asta fără Dumnezeu?” i-am răspuns. S-a uitat lung şi a spus: „Da, domnule, s-ar putea să aveţi dreptate.”

A avut într-adevăr dreptate pentru că a înţeles că în lumina lui Dumnezeu, existenţa capătă veridicitate, sens şi certitudinea veşniciei.

(intertitlurile aparțin redacției)