Vremea în care trăim nu este, din păcate, o reuşită şi nici o modalitate de existenţă morală, în care să descoperim creştinismul autentic, valorile etice pe  care să le trăim. Lumea de astăzi nu este direcţionată astfel. Se caută alte modalităţi de viaţă, unele numite în mod fals „progres” şi „modernitate”, care nu aduc omului stabilitate spirituală, certitudinea că se află pe calea cea bună.

Ele îl îndepărtează de la adevăratul drum spre desăvârşire, către care ar trebui să aspirăm cu toţii, ferindu-ne de păcatul aducător de moarte. Mesajul Bisericii ortodoxe a Greciei, apărut zilele acestea spune: „Criza pe care o trăim e provocată în mod artificial de către puteri care urmăresc controlul mondial al lumii, a cărei bunăstare n-o doresc”.

ÎnCuvântul său cu ocazia începutului Postului Mare, apărut cu puţin timp în urmă în portalul Doxologia, Înalt Prea Sfinţitul Teofan al Moldovei scrie: „Postul în care intrăm s-ar cuveni să fie pentru noi o conştientizare a plânsului lui Adam şi al Evei atunci când s-au lipsit de frumuseţea raiului, pentru ca, trăind durerea îndepărtării de Dumnezeu, să dorim a ne întoarce, asemenea fiului risipitor, în casa Tatălui nostru.Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, aşezată de dumnezeieştii Părinţi în pragul Postului Mare, ne aduce aminte de un lucru deosebit de important: bucuria şi, deopotrivă, drama libertăţii omului. Dumnezeu a sădit în noi darul libertăţii... Libertatea este cea mai mare şansă, dar şi cea mai grea povară. Adevăratul om liber nu este cel care face tot ceea ce voieşte, ci acela care scapă de robia patimilor; adevăratul om liber este acela care devine robul lui Dumnezeu, dobândind astfel, după cum spune Apostolul Pavel: libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21).”

Prin libertate, omul se împotriveşte sclaviei inutilului

Este remarcabilă această asociere între post şi rememorarea păcatului prin care strămoşii noştri Adam şi Eva au folosit în mod fals libertatea care li se dăduse, alegând răul. Libertatea presupune curaj şi îndrăzneală, înţelegerea în adâncime a vieţii, în care libertatea să fie constructivă şi nu un prilej de a pierde dreptul la veşnicie pe care Dumnezeu ni l-a acordat cu nemărginita-i generozitate. Ea presupune posibilitatea dată nouă de a trece peste orbirea care ne face să confundăm binele cu răul. Iubirea lui Dumnezeu lasă omului libertatea de opţiune. Omul este liber să se mântuiască dacă vrea, să vină la Dumnezeu sau să se îndepărteze de El, să aleagă drumul pe care îl decide. Tocmai în această libertate acordată omului se vede iubirea totală a Creatorului pentru creaturile Sale, care prin dreptul de a alege liber, îşi câştigă dreptul la viaţa veşnică. Libertatea acordată omului, chiar cu riscul ca acesta să aleagă un drum greşit, dovedeşte încrederea pe care o are Dumnezeu în om, în discernământul său. Poate exista o dovadă mai copleşitoare de încredere şi dragoste? Dovadă care ar fi de neimaginat fără existenţa deplinei comuniuni cu creaţia Sa, comuniune destinată numai persoanei şi imposibilă pentru un panteism haotic şi inert care nu poate explica nimic din misterul creaţiei. Prin libertate, omul se împotriveşte sclaviei inutilului, înjositor pentru că pune pe primul plan consumul, care satisface numai în aparenţă.

Lumea este darul lui Dumnezeu, scrie scriitorul francez Olivier Clément. Ea este locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor între ei. Numai astfel viaţa poate creşte spiritual, descoperindu-se sensul creaţiei, întrucât căderea în păcatul originar a întunecat, dar nu a suprimat caracterul ei harismatic.

În acest context, postul înseamnă, după cum cunoaştem din învăţătura Sfinţilor Părinţi, nu numai o abţinere de la mâncare, o dietă alimentară ca să ne hrănim sănătos. Postul nu este numai o acţiune de promovare a sănătăţii trupeşti, ci un prilej de a examina existenţa noastră cu tot ceea ce o caracterizează. El nu este o privare de plăcere, ci o îmbogăţire a semnificaţiei existenţei, spune acelaşi Mesaj la Bisericii Greciei.

Postul este un mare curaj

Americanul Richard Flemming, specialist în Genetică de la Universitatea Stanford a declarat că toată ştiinţa pe care omenirea o flutură astăzi ca pe un stindard, nu poate explica miracolul lumii, al frumuseţii, al bucuriei. Nu e singurul. Devine din ce în ce mai evident că, pe lângă tehnica modernă, progresul înseamnă înţelegerea realităţii în toată complexitatea ei, a unei realităţi dincolo de cea văzută, a realităţii minunilor, pe care le trăim zilnic încăpăţânându-ne în orbirea noastră să nu le vedem. Progresul înseamnă a lua viaţa în serios, convingerea că nu poţi călca în picioare cele mai elementare reguli, cea mai elementară decenţă, peste care nu se poate trece. Că a fi om înseamnă a trăi pe un plan al existenţei care obligă. Toate acestea presupun un mare curaj. De aceea, postul este şi un mare curaj.

Trebuie subliniat că, aşa cum spunea Franklin D. Roosevelt odinioară, există mai multe forme de curaj. În afara celor despre care se vorbeşte mereu, cum ar fi curajul faptei sau al credinţei, el enumera şi pe cea a curajului. Cu alte cuvinte curajul curajului. Pare un pleonasm, un teribilism. Şi totuşi, acest joc de cuvinte ascunde un adevăr, poate mai actual astăzi decât oricând. Întrucât societatea trăieşte din percepte pe care nu le poate garanta, este nevoie de curaj pentru a avea curajul şi îndrăzneală ca să spui şi să recunoşti adevărul. Ceea ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva în raiul în care îşi trăiau inocenţa, are încă o semnificaţie amară. Dumnezeu le dăruise libertatea prevenindu-i să se ferească de răul care duce la moarte. Dar dincolo de atracţia răului, primul om a făcut dovada că nu are ce face cu această libertate. Nu-i trebuie. Vreme îndelungată omul a râvnit la dobândirea ei, a sperat că, poate, odată, se va putea bucura de ea. A râvnit la dreptul de a avea curaj şi era convins că odată dobândit acest drept, viaţa sa se va aşeza pe alte temelii, îi va conferi şi lui o statură nouă. Şi ce s-a întâmplat apoi? După ce scurtă vreme a celebrat schimbarea, eliberarea, după ce a încercat să revină la recunoaşterea valorilor care lipseau pentru a-i conferi calitatea de om, a început să se lepede treptat de ele. Odinioară s-a lăsat ademenit de şarpe, renunţând la tot ceea ce îi dăruise Domnul, destinându-l nemuririi. După ce s-a scuturat de îngrădirea extremă a unei dictaturi pe care o ura, visând la clipa când poate, va gândi liber, se întoarce acum la îngrădirea care îl degradase. Dă fuga şi-şi depune libertatea în mâna celui care îl destinează aceleiaşi spălări de creier, care vrea să-l lipsească de convingeri personale, de propriile sale opinii. „Ia-o, n-am nevoie de ea. Nu-mi trebuie. N-am nevoie de libertate. Ce să fac cu ea?”

Totul este mai subtil, fără îndoială. Mijloacele s-au perfecţionat, au căpătat o pojghiţă de rafinament, de fals umanism. Bunătate, integritate, solidaritate, comuniune? Libertatea oferită acum este cea în care şarpele îşi deghizează tentaţia într-o pseudo-toleranţă, sub care se lăfăieşte ura, dezmăţul, egoismul. Libertatea este înţeleasă astăzi ca o absenţă a principiilor, ca o sălbăticire a moravurilor, a individului. Sunt lăudate răul, murdăria, negarea valorilor. O falsă „toleranţă”, de fapt intoleranţa faţă de tot ceea ce este onestitate, credinţă, moştenire a ceea ce ne-a ajutat să rămânem noi, cu tot ceea ce am primit cu preţul atâtor sacrificii, prin toate greutăţile prin care am trecut. Decăderea nu necesită curaj. Ea este admiraţia faţă de mizeria umană, faţă de disperarea, de lipsa de perspectivă în care sunt valabile cuvintele cinice „homo homini lupus”. Este dizolvarea într-o massă amorfă fără identitate, o distrugere sub pretextul unui „modernism” în ghilimele, care nu înşeală nici o conştiinţă lucidă, dezorientare, haos şi nicidecum un modernism real.

Pentru acesta nu e nevoie de curaj. Dimpotrivă, reluăm laşitatea de odinioară, sub forme bineînţeles mai rafinate, mai mascate. Iar curajul curajului? Cel care ne îndeamnă să smulgem vălul de pe faţa unei false atracţii? Cel care presupune corectitudine, consecvenţă?

De ce uităm cuviinţa pe care am moştenit-o de la părinţi?

Odinioară, în copilărie citeam basmul în care odată smulse vălurile, crezând că se ascunde sub ele tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, se descoperea chipul scorojit al unei vrăjitoare, care răspândea groaza, dar care se topea undeva în nimicnicia răutăţii ei. Ne mai încumetăm noi să facem acelaşi lucru? Să aruncăm departe vălurile mincinoase ale unui aşa zis „umanism”, ale unei aşa zise „toleranţe”, care tolerează orice în afară de tradiţiile noastre, de credinţa noastră, de solidaritatea reală? Ne încumetăm să nu primim mărul cu care suntem ademeniţi? Să nu repetăm o greşeală care nu poate avea, aşa ca odinioară, decât urmări distrugătoare? Ne încumetăm să ne păstrăm onestitatea? Adevărul este plămânul prin care respirăm certitudinea perenităţii noastre. A trăi în afara lui înseamnă a trăi într-o anticameră a morţii spirituale, o cădere din uluitorul destin de fii ai Săi, pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu. Un spectaculos de suprafaţă care nu înşeală în definitiv pe nimeni, nici măcar pe noi. De ce uităm cuviinţa pe care am moştenit-o de la părinţi, de la generaţiile de înaintaşi, pentru care cinstea, cuvântul dat, nu erau vorbe goale? Pentru ei a fi creştin nu însemna numai a-ţi mărturisi apartenenţa la o confesiune, ci o convingere devenită adevărata natură. Un spaţiu al existenţei, în afara căruia nu se poate trăi, garanţia veşniciei, a biruinţei asupra morţii de care ne temem toţi. Numai în acest spaţiu trăim cu adevărat. Este curajul curajului de a trăi cu adevărat, de a gândi cu capul propriu, de a nu înghiţi hrana otrăvită mestecată de alţii! Iată stâlpii pe care se sprijină edificiul vieţii, care nu înseamnă un sfârşit ci o pregătire pentru un început definitiv. Dacă dărâmăm aceşti stâlpi totul se prăbuşeşte peste noi. Şi apoi? Ne punem oare această întrebare, al cărei răspuns poate fi doar viaţa sau moartea, viaţa veşnică sau moartea în veşnicie? Curajul curajului de a accepta şi mărturisi adevărul, chiar dacă aceasta nu ne asigură totdeauna o comoditate pe care o râvnim!

Adevărul eliberează

Am mai relatat povestirea lui Anthony de Mello preot, filozof şi psihoterapeut, referitoare la omul care voia să cumpere adevărul, într-o prăvălie pe vitrina căreia scria: „Magazin pentru adevăruri”. Da, în acest magazin se putea cumpăra întregul adevăr, doar că acesta era extrem de scump. Adevărul avea un preţ extrem de ridicat. I s-a spus cu milă că va plăti întâi şi întâi cu pierderea liniştii, a calmului …şi anume pentru tot restul vieţii. Şi întrebarea pe care o punea autorul era simplă: Ce s-a întâmplat mai departe? S-a hotărât omul să cumpere adevărul sau a renunţat? E o întrebare pe care, mai mult sau mai puţin conştient ne-o punem toţi. Ne sacrificăm oare comoditatea, liniştea, pentru o falsă armonie călduţă, cu care ne strecurăm fără complicaţii în viaţă? Cum s-ar zice, te fereşti din calea furtunii, n-ai ce face cu un climat aspru care te pune în faţa unei realităţi nu totdeauna favorabilă reuşitelor tale. Mai bine să fii amabil şi inconştient decât să te sacrifici principiilor. Poate că nici nu le ai, sau mai bine să nu le ai, îţi spui câteodată. Nu te sperie uneori adevăratul tău chip, opinia altora, care nu-ţi dau totdeauna dreptate şi nici ceea ce ai crede că ţi se cuvine. Nu e prea târzie satisfacţia de a fi rămas credincios ţie însuţi, aşa cum spune Shakespeare? „Mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi…”

Chiar dacă mai târziu adevărul te mângâie, şi-ţi arată drumul către un ţel real. „Poate că e prea târziu”, îţi spui… „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” citim în Cartea Sfântă. Adevărul eliberează, ne spune ea, te îndepărtează de dorinţa de a te învârti mereu în jurul propriei persoane El hrăneşte iubirea faţă de semeni, o face să crească, îi descopere darul de a-ţi descoperi adevăratul sens al vieţii. Eul tău este adus în faţa unui Tu care te întregeşte, care ridică omul la rangul de persoană conştientă, independentă prin sine însuşi şi prin celălalt şi depinzând de celălalt, de solicitudinea şi iubirea lui, aşa cum o formulează creştinismul. Astfel se caracterizează teologia comuniunii, aşa cum o formulează creştinismul.

În comuniune se identifică preocuparea pentru sine, grija de a-şi conduce existenţa într-un mod pozitiv cu aceeaşi preocupare, lipsită de egoism, pentru celălalt, considerat în mod propriu ca aproapele său. Realitatea aparte pentru fiecare devine o realitate comună, în care nu mai spunem Eu, ci Eu-Tu, transformând monologul într-un dialog ce izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu pentru om. Această iubire se proiectează nu numai asupra noastră, a fiecăruia ca persoană creată de Domnul, ci ne cuprinde pe toţi, împreună, într-o comuniune dincolo de ceea ce noi am putea realiza fără ajutorul Creatorului, care ne amplifică astfel posibilităţile omeneşti limitate. Este realitatea infinităţii Dumnezeirii, care se apropie de noi pentru a ne oferi iubirea Sa şi care aşteaptă dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în dialog .

Este mai mult decât relaţia personalistă aşa cum a văzut-o Martin Buber, şi el un mare cărturar şi susţinător al relaţiei Eu-Tu. Dacă citim Vechiul Testament, nu putem să nu remarcăm că de fapt, el este o epopee a acestei relaţii personaliste, exprimată în marile evenimente pe care el le menţionează: Întreaga viaţă a lui Avram, conţinutul ei plin de semnificaţii, începând cu supunerea sa pentru a-l sacrifica pe Isaac şi culminând cu primirea vizitei celor trei străini în cortul său. Să ne amintim de ascensiunea lui Moise pe muntele Sinai, de Rugul Aprins, de primirea Tablelor Legii. Din toate scrierile proorocilor înţelegem legătura lor cu Domnul Savaot. Atât Vechiul Testament, în care omul se apropie de Dumnezeu cu sfială şi conştiinţa iubirii dumnezeieşti de care se bucură, cât şi Noul Testament sunt momente clare ale manifestării comuniunii dintre om şi divinitate, comuniune care nu poate avea loc decât între Persoane. Iubirea lui Dumnezeu pentru om, culminează cu chenoza divină, în care Dumnezeu coboară la el, se micşorează, se smereşte pentru a-i dobândi dragostea. Întruparea Sa este cea mai mare recunoaştere a omului, spune Mesajul Bisericii ortodoxe greceşti. şi creaţia Sa se amplifică, se prelungeşte în  relaţia dintre persoanele umane, în comuniunea dintre ei. Iar relaţia Eu-Tu între Dumnezeu şi creaţia Sa se amplifică, se prelungeşte în relaţia dintre persoanele umane, în comuniunea dintre ei.

„Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”

Orwell defineşte libertatea ca dreptul de a spune celorlalţi adevărul, lucruri  pe care uneori nu doresc să le audă. Astfel, concluziile istorisirii relatate de Anthony de Mello sunt cu atât mai plauzibile. De ce să ne pierdem liniştea, simpatia generală armonia călduţă? De ce să nu spunem că oricum: „Şi-aşa e bine, las că merge şi-aşa, important să mă simt mulţumit, eu, pentru că eu sunt cel mai important, pentru că eu am totdeauna dreptate”. Şi nu înţelegem că această goană după armonie care ni se pare că naşte din această atitudine, ne încătuşează cu goana după comoditate. Doar adevărul eliberează. Chiar dacă el presupune un efort deosebit, chiar dacă uneori doare.

„Recunoşti adevărul după efectul pe care-l are asupra ta şi asupra altora. Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”. Este răspunsul la întrebarea cum se poate recunoaşte adevărul, dat de un mare spiritual, părinte din pustie, dintr-o colecţie de scrieri duhovniceşti datată din sec. V.

Aşa fiind, este oare destulă lumină în jurul nostru? Înţelegem de ce uneori o căutăm fără speranţă, în obscuritate, fără a o găsi? Nu avem oare nevoie, aşa cum am mai spus, de „magazinul care vinde adevăruri”? Nu merită să-l plătim, oricât de mare ar fi preţul lui? Şi să-l păstrăm pentru tot restul vieţii?  

În Ortodoxie, aşa cum spun Sfinţii Părinţi şi cum stă scris în Biblie, nu numai credinţa, dar şi faptele, deci participarea activă a omului este hotărâtoare pentru mântuire.      

Astfel omul se străduieşte să se elibereze de patimi. Şi perioada postului este cea mai potrivită pentru aceasta. Scara, scrierea sfântului Ioan Scărarul, care şi-a şi primit numele de la ea, vorbeşte despre urcuşul duhovnicesc pe care omul poate să-l îndeplinească cu ajutorul Domnului, o strădanie necontenită pe care omul o poate asuma cu smerenie şi cu conştiinţa că ea îl apropie ceea ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, aşteaptă de la noi.

Sf. Maxim Mărturisitorul spune că patima este în fiinţa ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre altă ţintă decât cea care îl apropie de Dumnezeu, spre îngustarea orizontului lui, făcându-l opac şi egoist. Prin ispita duhului satanic, omul uită care este ţinta lui adevărată. El se lasă amăgit punându-se exclusiv în slujba simţurilor, a tentaţiilor superficiale, care nu-i pot satisface setea de infinit, mintea lui uitându-şi rostul propriu, acela de a cunoaşte pe Cel care, cu infinitatea Sa, este în stare să împlinească dorul lui infinit de cunoaştere, după cum spune Sf. Antonie. Trei cauze produc patimile în om, spune el şi anume: mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie, precumpănirea percepţiei simţurilor care subordonează mintea şi o alergare exclusivă şi iraţională după plăcerea momentană, cu sentimentul că astfel fugim de durere. Patimile sunt aşadar o stăpânire cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra spiritului, o pasivitate păgubitoare care nu îndeplineşte cu nimic nădejdea noastră de a atinge fericirea definitivă. Sfântul Antonie spune: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegere cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca fără cuviinţă şi fără înfrânare. Nu este păcat a privi, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu este păcat a asculta liniştit, ci a asculta cu mânie. Nu este păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar este păcat vorbirea de rău… Fiecare dintre mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu ”(Cap. 60 din Filocalia greacă.)

Nu sunt deci vinovate plăcerile împreunate cu ceea ce se săvârşeşte în mod necesar, ci devierea lucrării simţurilor în căutarea cu orice preţ a plăcerii. De aceea patimile duc la dezordine, la slăbirea şi descompunerea trupului şi a spiritului care-l ţinea în ordine. Omul este împins tot mai departe rostogolindu-se pe panta patimilor, spre plictiseală, un gol prevestitor de moarte. Căci după cum se ştie, totdeauna plăcerea este legată de durere, astfel că omul purtat de frica morţii care i se vesteşte prin ea, îşi duce firea spre moarte, scrie D. Stăniloae în Ascetica şi Mistica.

Cine vrea să creadă, ajunge la putinţa de a crede

După cum spune Sf. Ioan Scărarul: „diavolul împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul (Scara, PG 88,868 C). Prin patimă, dorim cu o voinţă infinită nimicul, spune Maurice Blondel. Prin patimă umflăm nimicul, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru el, ne mişcăm în zona lui, sfârşind în absenţa oricărei surse pozitive de existenţă (D. Stăniloae, op cit.). Ni se pare că superficialul e profund, consistent şi durabil, de aceea ne atrage. După ce o clipă am avut iluzia că ne poate astâmpăra setea de existenţă adevărată, ne însetează din ce în ce mai mult, dat fiind imposibilitatea lui de a ne satisface. Astfel sentimentul de zădărnicie este din ce în ce mai clar, devenind cu vremea o trândăvie spirituală ucigătoare, numită de sfinţii Părinţi „acedie”.

Comentând cuvintele Sf. Evagrie Ponticul, teologul german I. Hausherr spune: „Dracul acediei taie orice speranţă, făcând sufletul să accepte gândul morţii… Demonul acediei este mai greu de suportat decât toţi. El picură amărăciunea în în toate motivele noastre de a vieţui în mod duhovnicesc. Nu mai e nici o dragoste în jurul vostru, Aveţi dorinţa să plângeţi, dar o sugestie groaznică stăvileşte lacrimile: ele nu servesc la nimic…”

De aceea Sfinţii Părinţi cer în primul rând o întărire a minţii, ceea ce înseamnă o lucrare de voinţă a minţii şi efortul omului de a se lumina cu privire la rostul şi datoriile sale. E o strânsă împletire a lucrării voluntare cu cea intelectuală, o chestiune de voinţă, dar şi de acţiune a gândirii, cu argumente împotriva păcatului. Părinţii numesc aceasta paza minţii, rezistenţa şi atenţia trează care veghează permanent la eliminarea oricărui gând al patimii. Ea ţine prezentă în minte conştiinţa iubirii infinitului dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu sensuri mereu noi. Deci conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră este primul pas al celui care vrea să-şi ducă viaţa înainte spre desăvârşire.

Nu ne putem desprinde de patimi pentru că grija de ceea ce urmează ne nelinişteşte continuu, adunându-ne în ea şi ne mai lăsându-ne libertatea de a voi altceva. Rodul ei este frica, după cum spune filosoful german Heidegger, teama că suntem predaţi nouă înşine, că nu găsim nicăieri o rezolvare pentru tot ce ni se întâmplă. Rostul propriu al existenţei se estompează, este ascuns şi nu ne rămâne nimic cu ce am putea să-l înlocuim. Suntem înlănţuiţi de lume, de o existenţă cenuşie, monotonă, care pentru noi nu mai are un sens final, de o existenţă din care lipseşte destinul etern, grija de mântuire care ne-ar putea elibera de spaima eventualelor dureri ce vin asupra noastră.

De aceea, Sfinţii Părinţi socotesc credinţa ca un pas fundamental la începutul urcuşului pe drumul purificării. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră pentru a ne elibera de spaimele, de păcatul care ne împiedică de a înainta pe drumul ce ni se deschide. Credinţa nu poate creşte decât dacă noi conlucrăm, prin voinţa noastră. Cine vrea să creadă, ajunge la putinţa de a crede, spune D. Stăniloae în Dogmatica sa. Pentru că în noi este prezent un har care ni s-a dat şi care ne ajută să vrem să credem, fără însă a fi siliţi s-o facem.

Din credinţă se naşte frica de Dumnezeu, unită cu încrederea în ajutorul Său. Ea-l pune pe om în gardă de nimicnicia lumii, de a nu cădea în automatismul păcatului şi al patimii. Ea ne salvează ca fiinţe spirituale, ne face clară conştiinţa destinului nostru etern.

De aici decurge în mod inevitabil pocăinţa, regretul pentru toate greşelile făcute şi pe care dorim să nu le mai repetăm. Sfântul Isaac Sirul spune că pocăinţa este al doilea har care se naşte în inimă din credinţă şi din frică. Ea este a doua renaştere, Iar Sfântul Ioan Scărarul o numeşte reînnoirea botezului. Ea ne deschide drumul spre smerenie, spre conştiinţa că numai cu străduinţa noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne îndreptăm şi în acelaşi timp nu ne descurajează, ci ne dă încredere în posibilităţile noastre de a depăşi păcatul, în puterile noastre mereu întărite de puterea lui Dumnezeu. Ea ne sporeşte luciditatea.

Sfinţii Părinţi spun că această căinţă este cea mai înaltă dintre virtuţi, pentru că, lăsându-ne mereu nemulţumiţi de ceea ce am realizat, lucrează ca un motor care întreţine tensiunea după mai bine, astfel ca să ne putem ridica mereu mai sus. Sfântul Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa cu o corabie care ne trece la ţărmul de dincolo, în raiul a cărui fiinţă este dragostea.

Pentru că pocăinţa nu trebuie despărţită de iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ne căim deoarece am călcat poruncile dragostei, lăsându-ne pradă egoismului, lipsei de dragoste. Egoismul este cea mai mare piedică în calea dragostei pentru aproapele. Numai dezbărându-ne de el putem avea dragoste adevărată şi deplină faţă de ceilalţi. Numai dezbărându-ne de el putem intra în împărăţia dragostei, care îi cuprinde pe toţi.

Iar dezbărarea de egoism, de cohorta de patimi care îl însoţesc se face prin înfrânare, prin depărtarea de rău, de sensurile rele ale vieţii. Prin ea căutăm sensul real al lucrurilor şi al persoanelor, lumea devenind astfel transparentă şi urcând spre infinitatea puterii dumnezeieşti.

Păcatul a adus materia într-o stare de decădere, de inhibiţie

Înfrânarea înseamnă curăţirea inimii, reţinerea nu numai de la păcatele cotidiene, de la faptele concrete, dar şi de la gândurile rele, de la tentaţia de a ne mândri, de a pune pe noi înşine deasupra celorlalţi, de a-i dispreţui, aşa cum a făcut-o fariseul în Pilda Vameşului şi a Fariseului: „Doamne eu nu sunt ca acest vameş păcătos… Eu postesc…” spune el. Înfrânarea ne opreşte de la a-i pizmui pe ceilalţi, de a le face rău, de a vedea numai răul în ei… Este strădania noastră de a aduce în inimă gânduri bune, de a ajuta pe ceilalţi, de a-i înţelege, Este înfrânarea de la slava deşartă, de la mândria, care, spun Sfinţii Părinţi este cel mai periculos duşman al sufletului, stând la baza tuturor celorlalte păcate şi deschizând drum larg ispitelor care ne fac să alunecăm iarăşi din urcuşul nostru spre dragostea lui Dumnezeu, spre apropierea de El. Odată ce am putut stăpâni aceste ispite, putem dobândi blândeţea şi smerenia, conştiinţa supremă a infinităţii divine şi a propriei micimi. Ea ne scoate din starea de superficialitate, de platitudine, de înfumurare care nu stârneşte decât mila, compătimirea. Ea este o revenire a noastră la starea iniţială a lipsei de păcat, făcând din fiinţa  noastră o încăpere menită să se umple de lumina dumnezeiască şi redându-i destinul uluitor de a convieţui cu infinitul. Ea ne pregăteşte pentru starea de nepătimire aşa cum o poate câştiga omul în viaţa viitoare, pe care Dumnezeu a făcut-o posibilă pentru noi prin Învierea Sa...

„Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu, le-a înviat” spune cântarea de la vecernia din Sâmbăta Paştilor.

Adevărul central al tuturor adevărurilor este evenimentul Învierii, care deschide o nouă eră în istoria omenirii, aceea în care puterea dumnezeiască este definitiv dovedită. Căci dacă Iisus Hristos a înviat din morţi, El este cu adevărat Dumnezeu. 

Toate posibilităţile omeneşti iau sfârşit odată cu moartea. Învierea Domnului deschide însă alte perspective, salvarea de moartea veşnică. Hristos ne-a eliberat din păcat prin moartea Sa, iar prin Înviere ne-a făcut părtaşi vieţii veşnice, părtaşi iubirii, îndurării şi bunătăţii dumnezeieşti. Cu aceasta ne-a redat speranţa, după cum afirmă cunoscutul teolog luteran Jürgen Moltmann într-una dintre scrierile sale: „Speranţa creştină este plasată între amintirea Învierii Lui Hristos şi aşteptarea vieţii viitoare. Orizontul acestei aşteptări este plin de lumină, dacă îl legăm de Înviere.”  Iar D. Stăniloae spune în Dogmatică: „Prin Înviere omul a fost făcut capabil de nemurire”. 

Păcatul în care căzuse omul prin neascultare, a adus materia într-o stare de decădere, de inhibiţie. El ne-a făcut greoi, inerţi, în imposibilitatea de a înţelege cu adevărat realitatea. Iisus Hristos cel Înviat a transformat realitatea umană. Ea îşi recapătă modelul şi scopul real al existenţei, materia devenind o unealtă a duhului. Sfântul Apostol Pavel arată că trupul înviat nu este o readucere la viaţă a trupului vechi, nici o creare a unui trup nou din nimic, ci „o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi” (D. Stăniloae, op. cit.)

Învierea este un fapt concret

În predica sa de la Rusalii 1989, fostul cardinal Ratzinger, actualul papă Benedict  XVI, spunea: „Fiul lui Dumnezeu a înviat cu Trupul arătând oamenilor că materia poate fi îndumnezeită şi făcută capabilă de veşnicie.”

În multe dintre scrierile sfinte se accentuează în mod deosebit, că după Înviere mormântul a fost găsit gol. Fapt foarte important, el fundamentează atât istoricitatea de necontestat a Învierii cât şi faptul că Învierea nu este o acţiune abstractă, o tranziţie teoretică de la moarte la viaţă, ci un fapt concret, o înviere totală şi cu trupul, care atestă realismul învierii.  Mormântul găsit gol, după Înviere, stabileşte adevărul Învierii ca fapt istoric obiectiv,  nu ca o relatare subiectivă, ca produs al imaginaţiei unor minţi exaltate. El este evenimentul concret, menţionat  în numeroase  pagini din Sfânta Scriptură, care a împărţit istoria în două şi pe care, trebuie să accentuăm, slabele noastre puteri de exprimare şi limbajul omenesc neadecvat îl pot descrie doar cu insuficienţa limitelor improprii, rugându-l pe Dumnezeu să ne facă şi pe noi părtaşi la miracolul Învierii, cu nemărginita Sa bunătate şi dragoste. Şi să ne trimită îngerul plin de strălucire, solia mântuirii noastre, care s-a arătat femeilor mironosiţe ce a treia zi s-au îndreptat spre mormânt şi care a rostit cuvintele definitive în istoria omenirii: „Nu-l căutaţi pe Cel Viu între cei morţi”.

(n.r.: titlul, intertitlurile şi sublinierile aparţin redacţie)