Biserica este o icoană arhitecturală. Orice biserică este o copie a cerului. Trăiam deci în cerul reconstruit pe pământ. În universul meu se găseau toate strălucirile divine şi cosmice. În biserică slujbele dumnezeieşti sunt săvârşite în acelaşi timp în cer. Orice slujbă dumnezeiască e dublă: aici jos şi acolo sus. Dumnezeu, îngerii, sfinţii participă nevăzut la orice Liturghie. La început cel mai mult mă interesau îngerii. Îi ştiam alături de mine. Şi eram emoţionat de aceasta. Deşi nu-i vedeam. Încă de la intrarea sa în biserică, tatăl meu era înconjurat de îngeri. „Îngerii îl înconjoară pe preot - scrie Sfântul Ioan Hrisostom - când acesta săvârşeşte Liturghia". Aliniate respectuos în jurul altarului unde zace jertfa, oştirile cereşti contemplă extaziate sublimitatea şi măreţia lui Dumnezeu. „O mulţime de îngeri îmbrăvaţi în haine strălucitoare înconjoară altarul şi îşi pleacă capul, asemenea soldaţilor în faţa împăratului". Tatăl meu nu era niciodată singur în altar. Niciodată. Căci „altarul şi spaţiul din jurul altarului sunt pline de puteri cereşti, pentru a cinsti pe Cel prezent pe altar".

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, Sibiu, 2008)