Epicleza este partea esenţială în toate liturghiile. Către ea şi către centrul ei de greutate tinde toată acţiunea liturgică, în ea se concentreză lucrarea de sfinţire a darurilor. Acest lucru ni-l arată limpede, pe lângă cursul firesc al ideilor din diferitele rugăciuni, mai ales întreita repetare a troparului Sfântului Duh, - "Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-L înoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie” – precum şi întreita binecuvântare din cursul epiclezei. Troparul trebuie considerat ca o pregătire, de ultim moment, a preotului pentru minunea sublimă care urmează să se întâmple peste câteva clipe prin mijlocirea lui, iar binecuvântările ca un semn văzut al acţiunii sfinţitoare propriu-zise, care se îndeplineşte prin ele şi deodată cu ele. Epicleza a fost în epoca patristică un fapt liturgic universal, atât în răsărit, cât şi-n apus. Această universalitate a epiclezei – care-i vesteşte şi ea cu glas puternic importanţa fără pereche – a fost restrânsă, în apus, abia către sfârşitul epocii patristice, din cauza teoriei celei noi pornite de la Ambrozie şi Augustin şi care atribuia cuvintelor Domnului toată puterea sfinţitoare a darurilor. Toată Tradiţia Bisericii privitoare la sfinţirea darurilor s-a cristalizat în explicarea limpede şi firească, categorică şi infailibilă a celui din urmă sinod ecumenic al ei. Această explicare obligă toate bisericile, fără nici o deosebire. De aceea cele care s-au abătut de la ea, s-au abătut de la adevăr, care poate fi numai unul singur.

(Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Editura Nemira, 2003, p. 224)