Ne aflăm la hotarul dintre două stări. În urma noastră rămân obișnuința, graba, risipirea. Înaintea noastră se deschide Sfântul și Marele Post – nu ca o perioadă de restricție, ci ca o primăvară a sufletului. Așa cum pământul, după iarnă, trebuie curățit, afânat, pregătit pentru rod, tot astfel și inima noastră are nevoie de un timp al trezirii. Postul este această trezire.

Mulți cred că postul înseamnă doar schimbarea mâncării. Dar, dacă ar fi doar atât, ar fi o simplă dietă religioasă. Biserica ne cheamă la ceva mult mai adânc. Ne cheamă la metanoia. La schimbarea minții, la schimbarea direcției lăuntrice. Domnul Însuși, la începutul propovăduirii Sale, rostește cuvintele: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (cf. Evanghelia după Matei 4,17). Nu spune: schimbați mâncarea. Spune: schimbați inima. Postul fără pocăință devine formă fără viață. Pocăința fără post rămâne adesea o dorință neconcretizată.

Sfântul și Marele Post este vremea în care Dumnezeu lucrează tainic în sufletul nostru. Este vremea în care harul se apropie mai sensibil de cei care se smeresc. Este vremea în care, prin mâinile preotului, prin Spovedanie și prin Sfintele Taine se săvârșește o lucrare nevăzută, dar reală.

Nu intrăm în Post ca într-o obligație, ci ca într-o șansă. Nu intrăm ca într-o povară, ci ca într-un drum spre lumină. Unii dintre noi postesc de ani întregi, dar poate doar la nivel exterior. Alții nu au înțeles încă rostul postului și îl privesc cu reținere sau chiar cu indiferență. Astăzi suntem chemați să înțelegem mai adânc. Să deschidem mintea și inima. Să învățăm că postul este chemare la libertate. Este chemare la vindecare. Este chemare la întoarcere. Și dacă îl vom înțelege în adevărata lui dimensiune, nu îl vom mai vedea ca pe o limitare, ci ca pe o eliberare.

Esența postului: reașezarea priorităților 

Postul nu este o invenție a Bisericii. Nu este o tradiție târzie și nici o rânduială omenească. Postul este așezat în însăși structura revelației dumnezeiești. Îl întâlnim din zorii istoriei mântuirii. Înainte de cădere, în Rai, Dumnezeu îi dă omului o poruncă legată de hrană: „Din toți pomii Raiului să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci” (cf. Cartea Facerii 2,16-17). Aceasta nu era o interdicție arbitrară. Era prima chemare la post. Era exercițiul libertății în ascultare.

Omul nu a căzut pentru că a mâncat prea mult, ci pentru că a mâncat fără ascultare. De aceea, Părinții spun că postul este începutul întoarcerii. Dacă prin neascultare s-a pierdut Raiul, prin ascultare începe recuperarea lui.

Să privim apoi la marii oameni ai Vechiului Testament. Moise postește patruzeci de zile pe Muntele Sinai înainte de a primi Tablele Legii. Postul devine pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Nu este simplă înfrânare, ci curățire a minții pentru a primi voia Dumnezeiască. Prorocul Ilie postește și merge patruzeci de zile până la Horeb, unde Îl întâlnește pe Dumnezeu nu în furtună, nu în foc, ci în adierea de vânt subțire. Postul îl face sensibil la glasul delicat al lui Dumnezeu. În cetatea Ninive, când oamenii aud chemarea la pocăință, postesc cu toții, de la împărat până la cel mai mic. Și Dumnezeu vede nu doar lipsa hranei, ci zdrobirea inimii. Și cruță cetatea.

Iar când ajungem la Noul Testament, vedem că Însuși Domnul nostru Iisus Hristos începe lucrarea Sa publică prin post. Iisus Hristos postește patruzeci de zile în pustie (cf. Evanghelia după Matei 4,1-2). El nu avea nevoie să postească pentru curățire, dar postește pentru a ne arăta calea. În pustie, diavolul Îl ispitește tocmai prin hrană: „Zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. Iar Domnul răspunde: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Aceasta este esența postului: reașezarea priorităților. Omul nu trăiește doar biologic. Omul trăiește din Cuvânt, din har, din comuniune cu Dumnezeu. Mai mult, Mântuitorul spune limpede: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii…” (cf. Evanghelia după Matei 6,16). Observați cuvântul: „când postiți”, nu „dacă veți posti”. Postul este presupus ca realitate firească a vieții duhovnicești.

Postul este: exercițiu al ascultării, pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu, sensibilizare a inimii la glasul harului, armă împotriva ispitei, semn al pocăinței. Așadar, dacă Sfânta Scriptură este temelia vieții noastre, atunci postul nu poate fi opțional. El este parte din respirația credinței. Nu este un adaos. Nu este un exces. Este un drum bătătorit de toți cei care au dorit să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Și dacă Moise a postit pentru a primi Legea, dacă Ilie a postit pentru a auzi adierea, dacă Ninive a postit pentru a fi cruțată, iar Hristos a postit pentru a birui ispita, cu cât mai mult avem noi nevoie de post, cei slabi, risipiți, distrași de zgomotul lumii? Postul este, deci, temei biblic. Este lumină revelată. Este cale sfințită de Hristos.

Metanoia – începutul postului adevărat

Dacă postul ar însemna doar schimbarea mâncării, el ar rămâne la suprafața vieții noastre. Am putea să ne schimbăm farfuria, dar să rămânem cu aceeași inimă. Am putea să ne înfrânăm trupul, dar să lăsăm mintea și voința neschimbate. De aceea, Biserica așază înaintea noastră un cuvânt mai adânc decât postul: metanoia. Metanoia înseamnă schimbarea minții. Nu doar regret. Nu doar emoție trecătoare. Ci o reașezare a întregii direcții lăuntrice. Este momentul în care omul spune: „Până aici. De acum înainte vreau să fiu altfel”.

Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul, începe propovăduirea sa cu același cuvânt: „Pocăiți-vă!” (cf. Evanghelia după Matei 3,2). Iar Domnul Hristos îl reia la începutul misiunii Sale. Așadar, înainte de minune, înainte de învățătură, înainte de jertfă stă chemarea la schimbarea inimii.

Metanoia este începutul postului adevărat. Un om poate să postească, dar fără să ierte. Poate să se abțină de la carne, dar să hrănească mândria. Poate să mănânce simplu, dar să vorbească aspru. Aceasta nu este metanoia. Aceasta este doar disciplină exterioară. Pocăința adevărată începe când omul își vede starea fără să se justifice. Când încetează să arate spre alții și începe să privească în sine. Când nu mai spune: „Din cauza lor”, ci spune: „Eu am greșit.” 

Metanoia este smerenie în mișcare. Este întoarcerea fiului risipitor din Evanghelia după Luca 15. Nu foamea l-a mântuit, ci hotărârea de a se ridica și de a se întoarce la tatăl său. Foamea a fost doar contextul. Schimbarea minții a fost începutul vieții noi. Prin urmare, înainte de a ne întreba „ce mâncăm” în Post, trebuie să ne întrebăm „cum gândim”. Cum gândim despre Dumnezeu? Cum gândim despre aproapele? Cum gândim despre noi înșine? Dacă mintea rămâne plină de judecată, postul nu rodește. Dacă inima rămâne rece, înfrânarea nu încălzește. Dacă voința nu se pleacă în fața lui Dumnezeu, nevoința devine mândrie.

Metanoia este deschiderea ușii pentru har. Și aici începe lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu. În clipa în care omul își recunoaște rătăcirea, harul începe să lucreze. În taină, nu spectaculos. Discret, ca o lumină care pătrunde într-o cameră unde s-a tras perdeaua. Postul fără metanoia poate deveni formalism. Metanoia fără post poate rămâne doar intenție. Împreună, însă, ele devin început de înviere lăuntrică.

Aceasta este chemarea la început de Post: nu doar să schimbăm mâncarea, ci să schimbăm direcția inimii. Să ne schimbăm tonul cu care vorbim. Să ne schimbăm privirea cu care judecăm. Să ne schimbăm atitudinea cu care ne apropiem de Dumnezeu. Metanoia este primăvara minții. Și numai acolo unde mintea se luminează, postul devine roditor.

Lucrarea nevăzută a harului

Postul nu este doar efort omenesc. Nu este doar disciplină personală. Dacă ar fi doar atât, ar rămâne o performanță morală. Dar Postul este locul unde Dumnezeu lucrează. Noi ne smerim. Noi ne înfrânăm. Noi ne rugăm. Dar Cel care transformă este harul. Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă ” (cf. Epistola către Filipeni 2,13). Așadar, chiar dorința noastră de a ne îndrepta este deja începutul unei lucrări dumnezeiești.

În Post, se intensifică rugăciunea. Nu pentru că Dumnezeu ar fi mai aproape doar în aceste zile, ci pentru că noi devenim mai disponibili. Prin înfrânare, mintea se limpezește. Prin tăcere, inima devine sensibilă. Prin smerenie, harul găsește loc. Și aici intervine o taină mare: lucrarea prin mâinile preotului.

La Spovedanie, nu avem doar un dialog psihologic. Nu este o simplă destăinuire. Este întâlnirea cu Hristos. Preotul este martor și slujitor, dar dezlegarea nu este a lui, ci a lui Dumnezeu. Când epitrahilul se așază pe capul celui ce se pocăiește, nu este doar un gest ritualic. Este semnul că harul acoperă, spală și ridică pe cel căzut.

Cuvintele dezlegării nu sunt cuvinte omenești goale. Ele sunt purtătoare de putere Dumnezeiască, pentru că Hristos a spus apostolilor: „Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi” (cf. Evanghelia după Ioan 20,23).

Aceasta este lucrarea nevăzută. Omul vine apăsat și pleacă ușurat. Vine tulburat și pleacă liniștit. Vine închis și pleacă deschis. Nu pentru că preotul ar avea putere de la sine, ci pentru că Dumnezeu a ales să lucreze prin slujirea Bisericii.

În timpul Postului, fiecare Liturghie, fiecare Canon al Sfântului Andrei, fiecare metanie, fiecare rugăciune a Sfântului Efrem Sirul devine teren al lucrării harului. Dumnezeu nu stă deoparte și ne privește cum ne chinuim. El coboară în efortul nostru și îl transformă în lumină. Uneori credem că ne schimbăm singuri. Dar adevărata schimbare este sinergie: împreună-lucrare. Noi facem pasul, Dumnezeu ne întărește. Noi plângem, Dumnezeu ne mângâie. Noi ne smerim, Dumnezeu ne ridică. 

Postul fără har ar deveni uscat. Harul fără deschiderea noastră ar rămâne nefructificat. De aceea, intrăm în Post nu doar cu hotărâre, ci cu nădejde. Nu doar cu disciplină, ci cu credință că Dumnezeu lucrează. Chiar dacă nu simțim întotdeauna. Chiar dacă schimbarea este lentă.

Lucrarea lui Dumnezeu este adesea tăcută. Ca o sămânță pusă în pământ. Nu vezi cum crește, dar crește. Și poate că cel mai mare folos al Postului este acesta: că ne face sensibili la această lucrare nevăzută. Ne face atenți la mișcările fine ale harului în suflet.

Oprește-te!

Dacă în vechime omul trăia în lipsuri materiale, astăzi trăiește în lipsuri sufletești. Avem hrană din belșug, dar suntem flămânzi de sens. Avem informație peste măsură, dar mai puțină înțelepciune. Avem conexiuni, dar puțină comuniune. Postul, în acest context, nu este o tradiție învechită. Este un medicament actual. Omul contemporan este obosit nu pentru că muncește prea mult, ci pentru că este risipit. Mintea este împrăștiată în mii de direcții. Inima este fragmentată între dorințe contradictorii. Trupul este suprasolicitat, iar sufletul este neglijat.

Postul vine și spune: oprește-te. Oprește-te din consum. Oprește-te din reacții impulsive. Oprește-te din acumulare inutilă. Învață să te limitezi pentru a te regăsi.

Într-o lume care ne învață să dorim mereu mai mult, postul ne învață să dorim mai curat. Într-o cultură a satisfacției imediate, postul ne învață răbdarea. Într-o societate a zgomotului continuu, postul ne invită la tăcere. Nu doar stomacul are nevoie de înfrânare. Și ochii au nevoie. Și limba. Și urechile. Câte priviri inutile ne tulbură? Câte cuvinte grăbite rănesc? Câte sunete ne fură liniștea?

Postul este reechilibrare. Din punct de vedere duhovnicesc, el întărește voința. Omul care învață să spună „nu” unei dorințe legitime – cum este mâncarea – va putea spune „nu” și unei dorințe păcătoase. Postul ne antrenează libertatea. Din punct de vedere sufletesc, postul aduce limpezime. Mulți au experimentat că, după câteva zile de post trăit cu rugăciune, gândurile devin mai clare, iritarea scade, sensibilitatea crește. Din punct de vedere comunitar, postul creează solidaritate. Împărțim din ceea ce economisim. Ne gândim la cei săraci. Ieșim din egoism.

Și mai este ceva esențial: postul ne așază în realism. Ne amintește că suntem muritori. Că trupul nu este absolut. Că viața nu este doar hrană și confort. Mântuitorul spune: „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (cf. Evanghelia după Matei 6,21). Postul ne ajută să ne verificăm comoara.

Pentru cei care postesc superficial, postul poate deveni rutină. Pentru cei reci, poate părea inutil. Dar dacă îl înțelegem ca lucrare integrală – trup, minte și inimă – atunci el devine drum de maturizare.

Omul contemporan are nevoie de post poate mai mult decât oricând. Nu pentru că mâncarea ar fi problema principală, ci pentru că lipsa măsurii este problema. Postul reintroduce măsura. Iar măsura aduce pace.

Nu postul în sine mântuiește. Dar postul ne face capabili să primim mântuirea. Ne golește de prisos pentru a ne umple de har. Și poate că cea mai mare nevoie a vremurilor noastre este aceasta: oameni care știu să se oprească, să se cerceteze, să se smerească. Postul ne învață tocmai acest lucru.

Adevărata înfrânare nu asprește inima, ci o înmoaie

Orice lucru sfânt poate deveni formal dacă este golit de duh. Și postul, care este o mare binecuvântare, poate deveni o simplă obișnuință. Poate fi un post al buzelor, dar nu al inimii. Poate fi un post al farfuriei, dar nu al gândurilor. Poate fi un post care se vede, dar nu se simte înlăuntru.

Mântuitorul ne avertizează limpede: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii… ca să se arate oamenilor că postesc” (cf. Evanghelia după Matei 6,16). Aici este miezul: pericolul de a transforma nevoința în imagine.

Superficialitatea nu înseamnă doar a nu ține post. Înseamnă a-l ține fără inimă. Omul poate să respecte rânduiala alimentară, dar să fie aspru cu familia lui. Poate să țină calendarul, dar să nu-și țină limba. Poate să fie exigent cu alții și indulgent cu sine. Aceasta este ruptura dintre formă și fond.

Postul autentic nu ne face mai mândri, ci mai smeriți. Nu ne face judecători ai celor care nu postesc, ci rugători pentru ei. Nu ne face mai rigizi, ci mai blânzi. Un semn că postul este adevărat este pacea. Un semn că postul este superficial este iritarea. Dacă în timpul Postului devenim mai nervoși, mai critici, mai tensionați, atunci trebuie să ne întrebăm: ce fel de post ținem? Pentru că adevărata înfrânare nu asprește inima, ci o înmoaie.

Biserica nu ne cere performanță, ci autenticitate. Dumnezeu nu caută demonstrații, ci sinceritate. El nu este impresionat de listele noastre de nevoințe, ci de zdrobirea inimii. Mai bine un post mai simplu, dar cu iertare. Mai bine o înfrânare mai modestă, dar cu rugăciune. Mai bine un început mic, dar adevărat.

Pentru cei care postesc de ani întregi, chemarea este la adâncire. Să nu lăsăm rutina să înlocuiască focul. Pentru cei care sunt reci sau ezitanți, chemarea este la curaj. Să înceapă. Să guste. Să încerce. Dumnezeu nu cere imposibilul. Dumnezeu cere inima.

Și poate că întrebarea cea mai potrivită la început de Post nu este: „Ce voi mânca?” Ci: „Cum vreau să ies din acest Post?”. Mai blând? Mai curat? Mai aproape de Dumnezeu?

Autenticitatea înseamnă să intrăm în Post cu dor real de schimbare. Fără mască. Fără comparații. Fără competiție. Postul nu este concurs. Este întoarcere. Și dacă vom păstra această conștiință, Postul nu va fi o perioadă grea, ci o perioadă roditoare.

Iubiți credincioși,

Am vorbit despre post ca temei scripturistic. Am vorbit despre metanoia, despre schimbarea minții. Am vorbit despre lucrarea nevăzută a harului. Am vorbit despre necesitatea postului pentru omul de astăzi. Am vorbit despre pericolul superficialității. Dar toate acestea au un singur scop: Învierea.

Postul nu este un scop în sine. Nu este o performanță spirituală. Nu este o competiție a rezistenței. Postul este drum. Și drumul acesta duce la lumină.

Nu postim ca să arătăm ceva. Nu postim ca să demonstrăm ceva. Postim ca să ne curățim privirea. Postim ca să ne înmuiem inima. Postim ca să facem loc lui Hristos.

Dacă la începutul acestei călătorii stă metanoia, la capătul ei stă bucuria Învierii. Nu putem ajunge la lumină fără să trecem prin curățire. Nu putem gusta pe deplin Paștile, dacă nu ne-am golit de prisos. Nu putem cânta „Hristos a înviat” cu inimă aprinsă, dacă inima este încă împietrită.

Postul este o scară. Fiecare zi este o treaptă. Uneori, vom urca ușor. Alteori, vom simți greutate. Dar important nu este să nu cădem niciodată, ci să ne ridicăm de fiecare dată. Dumnezeu nu caută desăvârșirea noastră tehnică, ci fidelitatea noastră. Să rămânem în drum. Să nu abandonăm. Să nu transformăm neputința în scuză, ci în rugăciune.

Să intrăm în acest Post cu realism și cu nădejde. Realism, știind că suntem slabi. Nădejde, știind că harul este puternic. Să ne apropiem de Spovedanie fără teamă. Să ne apropiem de rugăciune fără grabă. Să ne apropiem unii de alții cu iertare. Și atunci vom vedea că Postul nu este întuneric, ci zori de ziuă. Nu este uscăciune, ci primăvară. Nu este pierdere, ci este cel mai mare câștig.

Când vom ajunge în noaptea sfântă a Învierii și vom ține în mâini lumânarea aprinsă, să ne putem spune în inimă: „Nu am trecut prin Post degeaba. Ceva s-a schimbat. Ceva s-a luminat”. Aceasta este cununa postului: o inimă mai vie. O minte mai limpede. O iubire mai curată.

Să purcedem, așadar, cu smerit curaj. Cu pași mici, dar constanți. Cu ochii ațintiți spre Cruce și spre mormântul gol. Pentru că Postul este drumul Crucii, iar Crucea este poarta Învierii. Amin.