În contextul slujbelor specifice Ortodoxiei, Canonul cel Mare depășește granițele unei simple compoziții poetice, fiind o veritabilă metodă de reabilitare a sufletului. Această operă este un itinerar duhovnicesc structurat, conceput ca o cateheză pentru reorientarea fundamentală a inimii și asumarea responsabilității înaintea lui Dumnezeu.

Dimensiunea catehetică a Canonului transformă Biblia într-un instrument de autocunoaștere. Cuviosul Acachie Savaitul, în Comentariu la Canonul cel Mare, subliniază că Sfântul Andrei predă o experiență duhovnicească trăită care depășește limitele unei istorisiri biblice. Personajele citate devin „tipologii” ale propriilor noastre căderi sau biruințe.

Această perspectivă este întărită de majoritatea studiilor pe baza Canonului cel Mare, ele subliniind cum textul realizează o reînvățare a vorbirii cu Dumnezeu. Credinciosul este învățat să descifreze în sine drama lui Adam sau căutarea vameșului, transformând lectura în experiență mântuitoare. 

Canonul urmărește formarea duhovnicească a creștinului. Astfel, departe de a fi o simplă remușcare, pocăința este prezentată ca o „reorientare a întregii vieți” către Dumnezeu, idee subliniată și de Mitropolitul Kallistos Ware în studiile sale despre Triod, parte din idei regăsindu-se în volumul în limba română Împărăția lăuntrică. Apoi o trăsătură pedagogică distinctivă este monologul interior: „Suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?”. Aceasta educă introspecția sinceră și eliminarea auto-justificării.

Cateheza Canonului ajută la identificarea și eliberarea de patimile distructive, temă centrală care pune accent pe fapta bună și umilință și, deși tonul este unul de „plângere”, finalitatea este întotdeauna nădejdea în Hristos, „Doctorul cel Mare” care vindecă rănile păcatului.

Olivier Clément, în lucrarea Cântarea lacrimilor. Eseu asupra pocăinței, definește Canonul ca pe o formă de terapie unde lacrimile curăță „haina întinată”. Această pedagogie, explorată și de Mitropolitul Simeon Koutsa în Plânsul adamic, arată că scopul nu este deznădejdea, ci reabilitarea omului.

Preasfințitul Părinte Macarie Drăgoi, în 7 întâlniri ale Postului Mare, afirmă despre Canonul cel Mare că el devine un jurnal personal al sufletului în măsura în care cel care îl parcurge încetează să mai fie un simplu spectator al textului și devine protagonistul lui.

Aspectele catehetice sunt redate prin exemplul personajelor biblice care are ca scop oferirea unor repere morale concrete, de lupta cu patimile care disciplinează voința, de slăvirea lui Dumnezeu care preschimbă frica în iubire și de noțiunile eshatologice care trezesc responsabilitatea.

Filonul catehetic central este tema Pocăinței ca restaurare a chipului divin prin dialogul interior. Sfântul Andrei ne pune în față oglinda Scripturii pentru ca, văzându-ne vicierea sau chipul urâțit, să începem să căutăm frumusețea care vine din și de la Hristos. Este o pedagogie a smereniei care ne conduce către încredințare. Pe parcursul lecturii sau ascultării Canonului, este esențial să ne bucurăm de lirismul textului și, de aici, să căutăm în fiecare stihiră propriul chip. Acceptarea sinceră a propriilor limite este fundamentul pe care se clădește adevărata înnoire spirituală, deschizându-ne sufletul către lumina pascală.

Acest itinerar al pocăinței este calea prin care regăsim în noi chipul lui Dumnezeu! Lecția cea mai importantă a Canonului este că tot efortul nostru din post ne pregătește, de fapt, pentru întâlnirea cu Hristos. Pocăința nu este un zid, ci poarta care ne deschide drumul spre Sfânta Împărtășanie. Ea schimbă simpla noastră strădanie într-o nădejde plină de bucurie că putem fi din nou împreună cu Dumnezeu. Nu ne oprim doar la a ne plânge greșelile, ci mergem cu încredere spre Sfântul Potir, unde Dumnezeu repară în noi tot ce a stricat păcatul și ne unește cu El pentru totdeauna.