Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să ne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcătoşi în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceea ce Ii putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră disperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu să ne poată primi - prin pocăinţa noastră şi în mila şi iubirea Lui. Încât, chiar de la început, rugăciunea este efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu îndrăznind să ne apropiem, ştiind că dacă îl întâlnim prea curând, înainte ca harul Lui să ne îngăduie să-L întâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii. Iar tot ceea ce putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviinţa, cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dumnezeu de care suntem în stare, cu toată atenţia şi dedicarea noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi prin care vom putea să-L întâlnim faţă către faţă - dar nu spre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, Bucureşti, 2006,  p. 42)