Petru: Cum se înțelege aceasta, rogu-te: că în vremile cele mai de pe urmă atâtea se vor arăta despre suflete câte mai-nainte erau ascunse? Oare nu, cu adevărat, lumea ce va să fie ni se va arăta ca să o vedem prin des­coperiri luminoase?

Grigorie: Așa este, precum ai socotit: că pe cât de mult se apropie sfârșitul lumii acesteia, pe atâta venirea cea viitoare prin semne lumina­te se cunoaște, de vreme ce în lumea aceasta după moarte de acum gândurile unii altora nicidecum nu le vedem, iar în cea viitoare pe toate ale noastre în inimi unii altora le vedem; iar lu­mea aceasta se aseamănă cu noaptea, iar cea viitoare cu ziua.

Deci precum noaptea, sfârșindu-se, ziua începe a lumina, iar mai-nainte de răsăritul soarelui întunericul se amestecă oarecum cu lumina până când întunericul nopții va trece desăvârșit, iar lu­mina zilei următoare cu totul se va fi întors, tot așa și sfârșitul lumii acesteia de acum: cu răsărirea celei viitoare, iată, amestecându-se, din lucrurile cele întunecate ale acesteia, cu amestecarea celor duhovnicești, pe cine­va lesne îl poate lumina. Așadar, înțelegem multe din lumea aceea, însă nu le cunoaștem pe toate desăvârșit, ci, cu o rază oarecare a minții, pe acestea le vedem precum [le ve­dem pe cele de aici] mai-nainte de răsăritul soarelui. (Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 64)