Dionisie Areopagitul, scriitor creștin din perioada primară a Bisericii, vorbind despre atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora frumusețea, considerând că Dumnezeu este Frumosul prin excelență sau prin ființă. El arăta că, între calitățile Sale, Dumnezeu are în Sine „mai înainte de tot frumosul în mod superior, frumusețea izvorâtoare“. El este „atotfrumosul și suprafrumosul și pururea existent și același frumos“.
Frumosul acesta divin a fost împărtășit operei Sale, fiind „începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor“. Susținându-le și mișcându-le pe toate prin dragostea de frumusețe, desăvârșirea în frumos devine „capătul tuturor“, „cauza iubită și finală (căci toate se fac pentru frumos) și exemplară, căci toate se definesc conform lui“. Concluzia sa este că „nu există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos și de bine“. Toate operele Sale poartă acest caracter de frumos și calitatea de a fi frumoase.
Și avea perfectă dreptate, căci toate celelalte numiri sau atribute ale Lui conduc spre desăvârșire sau sfințenie și frumusețe absolută.
Lumea și omul au fost create pentru a se împărtăși de acest frumos divin, iar urcușul ei spre desăvârșire este un progres în frumos și în bine. Creația este operă a iubirii supraființiale a lui Dumnezeu, de o frumusețe inefabilă. Încă de la crearea ei, Dumnezeu, precum notează aghiograful, a văzut că toate erau „bune foarte“, că purtau caracterul de desăvârșire inițială sau prin actul creării lor.

Zidită cu o înțelepciune înaltă și pe rațiuni puternice

Cosmosul, care în limba greacă definește perfect modul în care a fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârșită, dă mărturie despre atotputernicia și atotînțelepciunea Creatorului, despre bunătatea și frumusețea Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui minunat album în care omul poate descoperi calitățile lui Dumnezeu și, în același timp, o cale prin care el Îl poate cunoaște pe Ziditorul ei. Prin bogăția de forme și manifestări, prin varietatea de nuanțe și aspecte, ea este un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creație mai frumoasă în posibilități și potențialități, mai bogată în forme, decât lumea prezentă.
Ea a fost zidită cu o înțelepciune atât de înaltă și poartă în sine rațiuni atât de puternice încât nici măcar egoismul și rapacitatea sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o nemilos și spre a sa satisfacție, nu le pot distruge.
Însuși episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create demonstrează legătura care exista între lume și om - regele și preotul acesteia. Dându-le tuturor „nume potrivite“, primul om a arătat că avea o cunoaștere interioară a lor, numindu-le pe fiecare în conformitate cu specificul și particularul lor. A demonstrat că le cunoștea în acele rațiuni interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în ființa fiecăreia dintre ele, atunci când a adus-o la existență.
Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumusețea și dă mărturie despre Creatorul ei iubitor de frumos și desăvârșire. Câtă bogăție întâlnim în paleta de culori aproape infinită a naturii! Câtă frumusețe se ascunde în atât de bogatele nuanțe ale plantelor și câtă raționalitate într-un fagur de miere; câtă liniște în seninul cerului și câtă profunzime în adâncul stelelor!

Nu poate fi opera hazardului

Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are prilejul să constate, contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat și frumos tratat de estetică. Pe acestea contemplându-le, psalmistul a constatat că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria“ și a ajuns să exclame: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai zidit“. La această constatare din vechime au ajuns și marii cercetători, oamenii de știință, care, astăzi, confirmă deplin adevărurile scripturistice privind creația lumii. Comunitatea științifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii lumii, raționalitatea pe care aceasta o exprimă demonstrează că nu poate fi opera hazardului, ci este opera atotînțeleaptă a unui Creator bun și iubitor, atotînțelept și desăvârșit. Lumea prezentă trădează existența, dincolo de ea, a unui Creator și Proniator atotînțelept.
Sfinții Părinți, vorbind despre lume, așa cum a fost ea creată, o socotesc a fi fost un rai în potență și o biserică în extensie. Dacă omul ar fi păstrat-o în această stare de potențială desăvârșire și frumusețe originară, ea s-ar fi dezvoltat într-un rai real.

Atitudinea iresponsabilă a omului - drama lumii contemporane

După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăși s-a îndepărtat de aceștia, devenind dintr-un potențial rai un loc de exersare spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate face din lumea prezentă o cale spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi descoperă bogatele rațiuni duhovnicești, zidite de Creator în mod intrinsec în toate formele ei de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când, dimpotrivă, se împiedică în formele și lucrurile care o alcătuiesc, ea se transformă într-o piedică în calea mântuirii și devine un drum spre iadul veșnic.
Or, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor și dorințelor sale individuale și egoiste, exploatează nemilos și irațional creația, ceea ce a provocat o profundă criză ecologică, având consecințe catastrofale pentru întreaga omenire. Datorită acestei atitudini, astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației“, la care făcea referire Sfântul Apostol Pavel în scrierile sale.
De atitudinea viitoare a omului față de această operă a frumuseții și iubirii divine, care este lumea, depinde fericirea și siguranța vieții. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în lucrarea Sa, dacă va arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumusețea și sporindu-o, ea va fi un rai potențial, anticipând frumusețile viitoare și veșnice. Dacă, dimpotrivă, va continua să își satisfacă prin intermediul ei poftele sale egocentrice și egoiste, exploatându-o fără cumpătare și doar în interesul său, ea va deveni un trist loc de surgiun pentru ființa umană tot mai apăsată de povara lumii și de grijile vieții prezente.
În prima situație va descoperi Frumosul din lucrurile Sale și va participa la frumusețea lumii, înduhovnicindu-o și transfigurându-o; în cea de-a doua o va perverti și desfigura, ascunzându-i și distrugându-i frumusețea creaturală.
În primul caz se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea“. În cel de-al doilea vom observa că iadul nu este doar o stare viitoare, ci el se instaurează încet, încă din lumea și din viața prezentă.