Drumul începe cu şocul şi negarea. O perioadă variabilă pentru fiecare în parte, în care trăim intens, cu o nervozitate făţişă sau îngheţată, această etapă învolburată de emoţii, uneori contradictorii, în care ne ridicăm pumnii spre cerul din noi şi din afara noastră, spunând, de fapt, că nu putem crede şi accepta că nouă ni s-a putut întâmpla o asemenea pierdere. Nu putem înţelege ce am greşit ca să aducem sau să merităm aşa durere, care ne-a zguduit viaţa din temelii. Aparent, nimic nu poate să ne pregătească pentru etapa de şoc şi negare, iar cei trecuţi deja de câteva ori pe acest drum cu atâtea meandre sufleteşti ştiu că de fiecare dată şocul e altfel, şi asta nu pentru că se schimbă mult ceea ce îl provoacă, ci pentru că ne schimbăm noi înşine.

Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din coşmar

Trecând prin valuri de mânie exteriorizată, ajungem la depresie, adică la mânia către noi înşine, trăită în însingurarea în care parcă şi minutele dor, timpul se dilată, iar universul nu ne conţine decât pe noi şi durerea noastră care, aparent, ar vrea să ne cuprindă fiecare celulă şi care ne topeşte dorinţa să mergem mai departe. Această tristeţe, "rana sufletului", cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, se poate ascunde în sentimentul de vină, în faptul că poate nu am făcut destul, totul sau ce trebuia, în speranţa că, dacă am avea "mintea cea de pe urmă", viaţa noastră ar fi, poate, ca un cer senin. Deşi pare o etapă din care nu se naşte speranţă, acest lucru nu este adevărat. Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din acest coşmar din care dorim doar să ne trezim ca dintr-un vis urât.

Drumul pierderilor trece numai prin poarta în care acceptăm ceea ce trăim

Problema constă tocmai în această speranţă de care ne legăm cu disperare, speranţă care seamănă cu un târg cu Dumnezeu, în care noi doar vrem şi cerem altceva decât ceea ce trăim. Evităm cu toate forţele să facem ce ar părea cel mai evident, să ne lăsăm în durerea care ne este superioară ca forţă, ca un înotător care renunţă să mai lupte cu valurile ce vor să-l înece şi decide să plutească moale, pe apele învolburate. Nu o facem pentru că ceva din noi crede că asta ne va ucide, şi o parte a creierul instinctual trimite miliarde de impulsuri de fugă şi luptă, fără să privească "mai sus", la liniştea altei părţi, care face parte, în mod aproape de necrezut, tot din noi înşine. Acea parte cere plutirea şi calmul celui care încetează să mai lupte cu durerea, o priveşte direct în faţă şi o străbate, căci drumul pierderilor trece numai prin această poartă în care noi acceptăm ceea ce trăim. Şi, paradoxal, trecând prin această pârjolire interioară nu ieşim arşi, ci mângâiaţi de ceva căutat cu ardoare în tot şi toate, de ceva în care dorul nostru îşi găseşte răspuns, unicul Răspuns.

O poartă din care ieşim schimbaţi

Surprinderea pe care o trăim nu îşi găseşte alt corespondent în viaţa noastră. Nu e un moment în care uităm ce am trăit, în care trecutul se schimbă, ci e o poartă din care noi ieşim schimbaţi şi privim aceleaşi evenimente într-o altă lumină, care modifică mult modul în care ne raportăm şi simţim, şi nu pierderea în sine. Acesta e darul ce vine cu acceptarea şi care ne împinge natural către hotărârea de a merge mai departe, fără a uita vreodată Lumina care stă în durere şi care este exact leacul acesteia.

Aceste etape sunt un adevărat travaliu al pierderilor din viaţa noastră, pierderi de oameni iubiţi, de relaţii, de lucruri pe care le-am dorit şi chiar de vise.

Etapele acestea, de doliu, implică jelirea pierderilor care nu înseamnă numai un plâns din inimă, ci înseamnă un drum pe care îl începem în negare şi şoc şi-l terminăm cu acceptarea şi dorinţa de a merge înainte şi care are o durată variabilă pentru fiecare, în parte, de la ore la zile, la ani, după cât de mult ne luptăm cu valurile şi nu ne lăsăm doar să plutim în clipa prezentă, cu o credinţă fără cuvinte care totuşi ne spune: "Nu eşti singur... Eu sunt cu tine". Iar acest adevăr devine trăitor în noi şi vindecător prin darul adus de Sfânta Împărtăşanie.

Din noianul durerilor împărtăşite

Majoritatea am trecut, de-a lungul vieţii, prin momentul tragic al morţii cuiva drag. Acea durere nu se poate consola, poate fi doar ascultată. Nu putem trăi durerea celui de lângă noi, să-i dăm reţete de gestionare a acesteia, dar putem fi lângă el, chiar şi nimic zicând. Un gând de rugăciune este, uneori, tot ce putem face pentru cel care trece prin asta. Vă prezentăm mai jos două mărturii primite la redacţie, referitoare la pierdere şi durere.

"M-am considerat întotdeauna o persoană empatică: prietenii plângeau constant pe umărul meu, colegii îmi faceau destăinuiri cu deplină încredere, chiar şi necunoscuţii îmi spuneau povestea vieţii lor fără mari reţineri.

În culmea glorioasei mele cariere de burete specializat în a absorbi lacrimile, secretele şi suferinţa altora, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, gradul IV. Evident că eu, fiind o fiică responsabilă, am mers la diverşi medici, am căutat soluţii pentru a-l salva. Drumuri, telefoane, morfină, bani, ceai, coridoare, reţete, scări, spitale. Plecam dimineaţa, tata era în pat şi privea absent, iar seara, când reveneam, îi aruncam o privire precaută şi răsuflam uşurată pentru că el dormea ghemuit, întors cu faţa spre perete.

A murit. Eram la serviciu când s-a întâmplat. Am venit repede acasă, mi-am şters o lacrimă incomodă şi m-am mobilizat: sicriu, calmat mătuşi, cimitir, batiste, încurajat mamă şi frate, colaci, borş (să fie de pui? aşa se cere, nu?), cruce, capac, pământ. Gata, l-am îngropat. Şi s-a făcut linişte…

Sunt doi ani de atunci. L-am visat o singură dată. Mi-a spus în vis că se roagă pentru mine şi că el, la rândul lui, are nevoie de rugăciunea mea. Mă uit acum la lumânarea pe care o aprind de sufletul tatălui meu, Gheorghe, şi îmi spun, ca de fiecare dată: "Pentru ziua când ne vom revedea." (C.C.)

***

"Când am fost mică nu înţelegeam ce este moartea, pierderea şi tot aşteptam ca cel mort să se trezească. Pentru mine era nefiresc să nu se mai trezească. De curând a murit bunica mea, iar ceea ce m-a impresionat a fost că ea, atunci când avea momente de conştienţă, voia să se spovedească şi a dorit Împărtăşania, postind chiar, deşi era bolnavă.

În schimb, despărţirea de cineva am trăit-o ca pe ceva definitiv, fără întoarcere şi de neînlocuit, iar cea mai cumplită stare pe care am putut să o trăiesc după terminarea unei relaţii a fost una de răceală cumplită, echivalentă cu moartea. Cel mai greu este să învii din acea stare. Dar învierea este şi vine atunci când te cureţi prin Spovedanie şi Împărtăşanie, la fel ca bunica mea." (M.M.)