Este miezul nopţii. În Scopelo, porţile cetăţii s-au închis după ce soarele a apus. Veşti proaste aduseseră cei doi oameni care abia ajunseseră din Volo: cinci fregate turceşti o să vină să prădeze insula. Mica populaţie este în picioare. Toţi locuitorii, închişi în biserici, Îl roagă în genunchi pe Dumnezeu şi pe arhanghelul Mihail să-i salveze.
În port cerul fluieră şi valul, încet, încearcă să distrugă toate lucrurile din jur. Norii, negri şi ameninţători, se pare că se întâlnesc cu înspumatul pescăruş.

- Născătoarea mea, arhanghelul meu, ajută-ne! se aud locuitorii insulei că se roagă cu voci subţiri.

La ora unu după miezul nopţii s-au auzit ţipete:

- Vin, Vin!

Erau santinelele care străjuiau ca pescăruşii. Toţi erau cu părul măciucă. Într-adevăr, corăbiile turceşti păreau să se bată cu cineva pe mare. Timpul trecea iar locuitorii aşteptau cu respiraţia tăiată să audă paşii grei ai necredincioşilor. Trecuse mult timp dar nu se auzea nimic. Rugăciunea s-a continuat până ce s-a arătat prima rază de soare şi vântul s-a oprit. Insularii priveau de departe cuminţi marea şi când ce să vadă: fregatele turceşti erau zdrobite în stânci cu tunurile pe ici pe colo şi plin peste tot de cufere! Numai un turc a urcat pe ţărm clătinându-se.

Au tras imediat zăvoarele, deschizând porţile. Cei mai îndrăzneţi au ieşit afară şi priveau la corăbiile distruse ale duşmanilor. Pe turc l-au primit şi l-au îngrijit. Când şi-a revenit îndeajuns s-a uitat cu frică în jur şi a întrebat:

- Unde este comandantul vostru?

Insularii s-au uitat la el fără să înţeleagă. Atunci acela, care era comandantul armatei, a prins curaj şi a povestit întâmplarea lor:

- Pe când am intrat în portul vostru, marea cea furtunoasă a fost cât pe ce să ne înghită. Am văzut corăbiile mele că se strivesc de stânci, fără să pot face nimic. Ca şi când nu ar fi ajuns acest rău, s-a arătat dintr-o dată un bărbat imens şi a început cu sabia lui să taie, să taie... L-am văzut tăind pânzele mele fără milă, neputând să-l opresc. Cad atunci în genunchi şi-l rog să mă lase să trăiesc, pentru că am înţeles că nu o să o scot la capăt cu el, sabia lui scoţând foc. Cine este acest dumnezeiesc soldat al vostru? Vreau să mă închin lui!

Localnicii l-au condus pe corăbierul turc în biserică şi i-au arătat icoanele de argint din catapeteasma de aur. Acela a privit aici, acolo, dintr-o dată a îngenuncheat în faţa icoanei arhanghelului Mihail şi ascunzându-şi capul în pelerinele lui...

Acesta a fost salvatorul lor, arhanghelul, la care s-au rugat fierbinte toată noaptea scopeliţii.

Turcul, plin de recunoştinţă pentru salvarea lui, a donat bisericii arhanghelului un clopot mare de aur, care bate şi în ziua de azi, amintind recunoştinţa unui necredincios către salvatorul lui, Începătorul de oşti.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 178-179)