Magisteriatul filocalic se sprijină pe minimum două calități pe care trebuie să le posede cel ce-și asumă acest rol: experiență și o capacitate de comunicare, indiferent dacă e efectivă ori cu substrat intelectual. În Filocalia, atât experiența, cât și aptitudinile de comunicare sunt, mai mult decât niște achiziții, orientări dinamice spre o cunoaștere tot mai profundă. Altfel spus, experiența se cere mereu înnoită, iar aptitudinile de comunicare eficientă exersate încontinuu. Este vorba aici de o luptă neîncetată cu „cei trei uriași” care amenință fără încetare eforturile și intențiile de edificare umană: neștiința, uitarea și nepăsarea trândavă (Marcu Ascetul).

Necesitatea  și importanța continuării formării formatorului este un fapt de la sine înțeles în Filocalia. Această temă, circumscrisă principiului pedagogic al sistematizării și continuității în învățare, nu este dezvoltată prea mult, ci subînțelească. Din când în când, unii autori mai reamintesc că totul este progres, evoluție, devenire. De pildă, Talasie Libianul spune că „povățuitor este acela ce se stăpânește pe sine și-și supune sufletul și trupul rațiunii”. Chiar dacă definiția prezintă o imagine statică, plată, realitatea la care face referire – supunerea sufletului și a trupului rațiunii – este un efort de fiecare clipă, pe care trebuie să și-l asume magistrul.

Omul e o ființă supusă permanent schimbării. Atât fiziologic, cât și psihologic, în doar cursul unei zile un om poate experimenta stări contradictorii. Totuși, în opinia părinților filocalici, aceste stări pot fi controlate sau măcar ameliorate prin discernământ și introspecție, iar povățuitorul trebuie să dețină acest meșteșug. Altfel, se întreabă avva Varsanufie, „cel ce nu se cârmuiește pe sine cum poate să cârmuiască pe alții?” și-i spune unui ucenic: „dacă nu am grijă de mine, nu am grijă nici de tine”.

Incompetența părintelui duhovnicesc e nescuzabilă, acesta având obligația de a avansa permanent întru cunoaștere: „Nu te scuza cu neștiința: căci cel ce nu știe și face lucruri vrednice de pedepsire se va bate că nu a învățat” (Ioan Scărarul). Magisteriatul presupune o lărgire permanentă a cunoașterii și experienței, situație ce-l pune pe îndrumător în postura cercetătorului explorator. Nu poate fi magistru adevărat „dascălul de manual” ori „tipicarul”. Magisteriatul presupune o permanentă reinventare și adaptare la situații paideice specifice.

O poziție interesantă în această problemă o prezintă Nichifor Stithatul atunci când spune: „...s-au rătăcit de la dragoste cei ce stau în fruntea altora și-și împlinesc slujba de păstor numai cu cântarea și citirea”. „Rătăcitul de la dragoste”, despre care vorbește Nichita, este magistrul formalizat, care se mulțumește cu metodele paideice tradiționale, însă nu doar dintr-un respect față de tradiție, ci și din cauza unei crize de inspirație, determinată de faptul că viziunea și acțiunea sa nu se mai întemeiază pe iubire, ci, cel mai probabil, pe stăpânire, în autoritatea dobândită formal, instituțional sau, şi mai rău, în complăcere.

Putem bănui că magistrul „rătăcit de la dragoste”, formalizat nu mai este rezultatul unei vocații ce exercită apoi un efect magnetic asupra novicilor, ci un produs instituțional. Când susținem aceasta ne bazăm pe amănuntul că Nichita Stithatul, călugăr trăitor într-o mănăstire de oraș, în Constantinopolul veacului al XI-lea, a avut în vedere stareții care, adesea, neavând experiență magisterială, se legitimau și se remarcau doar printr-o acrivie a respectării regulamentelor tipiconale ori canonice. Tema precauției în alegerea îndrumătorului spiritual a preluat-o Nichita Stithatul de la magistrul său, Sfântul Simeon Noul Teolog, care, la rândul său, îi condamna pe cei care învățau „boscorodind din burtă și din fițuici”.

Sfântul Ioan Scărarul susține și el că magistrul trebuie să dețină un nivel de originalitate, de măiestrie, care, desigur, poate fi atins printr-o atenție continuă față de propria formare și printr-o neîncetată lărgire a experienței. Așadar, nu poate fi considerat magistru cel care doar implementează rețete paideice prestabilite: „Nu se cuvine învățătorilor să povățuiască după cărți (copiate) și pictorilor să picteze după tablouri mai vechi”. Trebuie totuși spus că observația lui Sfântului Ioan Scărarul nu exclude formarea după metode și conținuturi prestabilite, ci doar o atenționare asupra faptului că magistrul trebuie să sesizeze tensiunea dintre necesitățile educaților, metodele care s-au dovedit de succes și obiectivele ce trebuie atinse. Metodele nu trebuie să constituie capetele unui pat al lui Procust, pe care ucenicul va fi așezat cu orice preț. De la un anumit nivel, oricât de clare ar fi obiectivele și oricât de bune metodele, ele trebuie relativizate în raport cu educatul, iar asta nu o poate face decât un magistru cu un simț de artist, care știe nu doar să facă uz de o rețetă cunoscută, ci și să recreeze, folosind aceleași ingrediente, o nouă rețetă.

Educația adevărată are și ceva din parfumul suav al revelației, al noului nemaiîntâlnit. Magistrul poate să aducă noutatea edificatoare în viața ucenicului printr-un neobosit efort de explorare și introspecție a interiorului propriu, dar și de observație și analiză a preocupărilor și așteptărilor discipolilor, un efort care este, în același timp, intelectual și experiențial.