În special în adolescenţă şi mai ales fetele doresc nu doar să arate bine, ci să arate perfect. Această dorinţă nerealistă ajunge să le încorseteze cu atât mai mult cu cât în grupul de prieteni, dar şi în mass-media este promovată o astfel de imagine. Şi uneori nu se reduce doar la asta.

Anorexia, modalitate de a se pedepsi pe sine

Remarci aparent neutre din partea unor persoane indiferente pot crea sau accentua sentimentul de inadecvare. De câte ori nu se întâmplă de exemplu să intrăm într-un magazin, încercând să cumpărăm o pereche de pantaloni, şi vânzătoarea se pronunţă binevoitor şi atotştiutor: „sunteţi prea slabă/prea plinuţă pentru perechea asta“. E ca şi cum perechea respectivă ar reprezenta etalonul perfecţiunii şi orice abatere ar însemna abaterea de la perfecţiunea însăşi.

În spatele dorinţei de perfecţiune se ascund însă, de cele mai multe ori, nevoi mult mai profunde, cum ar fi aceea de a fi apreciat, iubit, acceptat, care sunt corelate însă în mod fals cu perfecţiunea. Uneori, imaginea care se conturează în minte şi la care adolescentele fac efort să ajungă este atât de exactă, încât chiar şi cea mai mică abatere este percepută drept o mare nereuşită. Din nefericire însă sunt situaţii în care limita normalităţii este depăşită, iar imaginea perfecţiunii îmbracă forma bulimiei sau a anorexiei. Deşi la început se manifestă ca dorinţa de a avea un corp perfect, anorexia devine o modalitate de a se pedepsi pe sine, dar şi pe ceilalţi care nu i-au oferit iubire sau atenţie.

Prietenia costisitoare a mâncării

La cealaltă extremă, problemele cu greutatea ale persoanelor supraponderale par să nu se mai termine niciodată, în pofida eforturilor mari pe care acestea le fac.

În situaţiile în care persoana apelase mai înainte la mâncarea în exces, cu cât regimul-cura urmată apoi pentru slăbire este mai drastică, cu atât mai rapidă este revenirea la alimentaţia dinainte, nesănătoasă. Aceasta se întâmplă de obicei pentru că, în aceste situaţii, mâncarea nu are doar rolul de bază, de a hrăni. Ea are rolul şi de a recompensa, de a produce plăcere, de a consola, de a alina. Este ca un fel de vechi prieten care le primeşte şi consolează orice ar fi, dacă au avut o zi stresantă, dacă s-au certat cu cineva, dacă urmează un examen greu, sau dacă pur şi simplu cura/regimul sunt imposibil de urmat. Doar că această „prietenie“ are un preţ mult prea mare, pentru că, după senzaţia iniţială de confort, apar învinovăţirea, depresia, întărirea ideii că „oricum nu sunt bun/bună de nimic, nu am să reuşesc niciodată“. Tot acest cerc vicios, care se poate relua de nenumărate ori şi are ca punct de declanşare tot o aşteptare nerealistă, aceea că pentru probleme care persistă de mult timp, există o reţetă miraculoasă, care produce o schimbare rapidă. Iată prin ce a trecut A. I., o tânără de 33 de ani: „Relaţia mea cu mâncarea a fost neobişnuită. Am mâncat în depresie, ca să obţin o plăcere concretă, chiar dacă de scurtă durată, ca un fel de analgezic în durerea acută.

Am mâncat ca să creez un strat protector faţă de un exterior simţit ca potrivnic mie.

M-am uimit, când am înţeles că folosesc mâncatul compulsiv şi ca o formă indirectă de a obţine mângâieri de la mine, către copilul interior, care nu şi-a primit necesarul de afectivitate. Prea rar am mâncat doar pentru foame sau pentru a supravieţui, rar am fost prezentă când mâncam ca să pot să simt gustul hranei şi să dau mulţumire lui Dumnezeu pentru cele făcute spre desfătarea noastră. Înţelegând toate acestea şi lucrând să tratez cauza, pot spune acum că uneori un strugure e doar un strugure, mov, suculent, aromat şi dulce… o desfătare pentru care aduc, cu uimire şi recunoştinţă, adâncă mulţumire.“

După cum vedem, aceasta este o situaţie în care persoana respectivă a depăşit momentul în care era stăpânită de compulsia de a mânca. În alte situaţii însă, sentimentele de ruşine ajung să facă din comportamentul alimentar problemă un secret. La fel ca şi în cazul multor dependenţe, semenii noştri care suferă de astfel de probleme pot nega existenţa problemei, pot refuza să discute, ajungând uneori să îşi pună în pericol sănătatea, chiar viaţa.

Schimbarea în aceste situaţii este necesară, dar cea a stilului de viaţă, prin introducerea treptată şi păstrarea unor obiceiuri sănătoase. Soluţia paşilor mărunţi - şi siguri - este mult mai eficientă decât cea a marilor elanuri, care pot duce la mari căderi. Poţi hotărî să bei mai multă apă în fiecare zi, să parchezi zilnic maşina mai departe de casă sau să alegi să discuţi săptămânal cu un specialist despre problema ta.

Reţete filocalice

Dacă din perspectivă lumească alimentaţia se hotărăşte în funcţie de aspectul estetic la care vrem să ajungem ori de starea de sănătate pe care urmărim să o atingem, în asceza creştină a fost întotdeauna atinsă şi problema alimentaţiei, doar că de data aceasta nu aspectul fizic e cel care dictează cantitatea de mâncare ingerată, ci dorinţa de apropiere de Dumnezeu.

Iată o „reţetă“ filocalică, dată de Sf. Marcu Ascetul unui ucenic tânăr, pentru a-şi uşura drumul spre despătimire: „Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul nemuritor cu cele spuse înainte, iar mintea înnoieşte-ţi-o cu virtuţile mai înainte înşirate, prin conlucrarea Duhului. Căci trupul tânăr, îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăcerilor trupeşti, iar mintea lui e robită de fierberea poftelor rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui pricinuieşte împrăştierea duhului… Ba de dragul poftei duhovniceşti, tinereţea nici la săturarea de apă să nu se gândească. Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la sporirea cumpătării. După ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredinţarea prin experienţă. Căci acestea nu ţi le rânduim şi hotărâm fiindcă vrem să-ţi punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te şi sfătuindu-te cu dragoste, ţi le dăm ca pe o socotinţă şi cale bună de urmat spre sporirea în fecioria adevărată şi în cumpătarea deplină, lăsând la sloboda ta alegere să faci ce vrei.“