Prin postul ce se săvârșește am călătorit, în cadența pașilor liniștiți ai magilor, până la peștera din Betleem. Nu peste mult timp vedea-vom pe Cel Ce a făcut timpul și stăpânește veacurile, pe Cel Ce a zidit întreg Universul stând smerit la pieptul mamei Sale, înomenit pentru noi, ca pe noi să ne îndumnezeiască. Aceste clipe premergătoare strălucitului praznic al Nașterii Mântuitorului lumii ne duc cu gândul la cealaltă mare sărbătoare a Creștinismului, Învierea lui Hristos Dumnezeu, înaintea căreia Biserica a rânduit, pe lângă îndătinatul post, și o „săptămână mare” – Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos. Slujbele urmează un anumit program: apar slujbe speciale numite Denii, oficiate seara. De luni până miercuri, inclusiv, se postește aspru, doar în Joia Mare se dezleagă la untdelemn și vin, iar apoi în Vinerea Mare se ține post negru sau aspru, regulă aplicată și în ziua Sâmbetei celei Mari. Așadar, Biserica, prin rânduielile ei, intensifică postirea și, printr-un program liturgic special, îndeamnă la o pregătire profundă, menită să ne deslușească nouă taina Crucii și a Învierii Domnului.

Ei bine, la Crăciun lucrurile nu se petrec întru totul la fel! În afară de Duminica Înainte-prăznuirii Nașterii Domnului, dar și de rânduiala Ceasurilor Împărătești, citite în ajunul sărbătorii, urmate de slujba Sfintei Liturghii, combinată în unele situații cu slujba Vecerniei Praznicului Nașterii Domnului, nu se prevăd alte rânduieli specifice precum la Paști. Și totuși, tradiția noastră românească a „instituit” o „săptămână mare” în vederea intensificării postirii și a rugăciunii, menită să ne înlesnească întâlnirea cu Fiul Fecioarei Maria. Ne referim la intervalul dintre sărbătoarea Sfântului Nicolae şi Crăciun, când colindăm și primim colindători. Din răstimpul pregătirii mai face parte și proslăvirea celor doi „moși” (Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon) care, în viața lor pământească, și‑au făcut din milostenie cale către Cer. În plus, mai recent, există și o tradiție occidentală adoptată și la noi: așteptarea Moșului Crăciun, aducător de multe cadouri tuturor. Prin toate acestea suntem îndemnați să întâmpinăm Sărbătoarea Născutului – cum se numea odinioară Crăciunul – săvârșind numeroase fapte de milostenie, oferind daruri copiilor și celor nevoiași, ca să învățăm să ne trăim propria existență ca pe un dar al Preamilostivului Părinte, dar mai ales să conștientizăm Darul neprețuit primit de noi toți la Crăciun: Însuși Mântuitorul nostru, oferit nouă de Dumnezeu Tatăl pentru a noastră mântuire.

„Deniile” acestei perioade sunt colindele noastre strămoșești. Cuvântul denie vine de la slavonescul vdenie și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Oare nu așteptăm noi colindătorii cu aceeași emoție sfântă cu care participăm la îndătinatele slujbe de seară de dinaintea Paștilor, menite să spulbere bezna nopții prin lumina rugăciunii? Înseși textele colindelor fac referire la o perioadă de veghe: „Sculați, gazde, nu dormiți,/ Vremea e să vă treziți,/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători”. Un alt colind glăsuiește: „Nu dormiți în astă noapte,/ Doară stați și privegheați/ Ș-așteptați pe Domnul Sfânt/ Să vă vie pe pământ”. Deci, așteptarea Nașterii Domnului se face cu priveghere: „Scoală-te, domnu bunu,/ Căci nu-i vremea de dormire,/ Că-i vremea de-mpodobire./ Căci nici noi că nu dormimu,/ De-aseară, de-alaltăseară,/ Din seara Ajunului,/ Spre ziua Crăciunului”.

Pregătirea impresionantei întâlniri a creaturii cu Creatorul continuă în mod deosebit și în ajun de Crăciun: după învățătura Bisericii noastre, în ultima zi de ajunare de dinaintea praznicului se ține post aspru, rânduit în amintirea ajunării Prorocului Daniel și a celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5‑16), dar și a postului catehumenilor de odinioară care, în seara acestei zile, primeau botezul și se împărtășeau pentru prima dată cu Sfintele Taine. Un alt motiv întemeiat al asprei ajunări este apropierea ceasului în care Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al Mariei, Fecioara: atunci vom trăi cu nespusă bucurie, amestecată cu emoție, uimirea că Hristos a lăsat slava dumnezeiască, făcându‑Și din peșteră palat preafrumos, că Dragostea a părăsit Cerul găsindu‑Și sălaș într‑o iesle, că El, Care exista înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel Atotputernic S‑a făcut Prunc la Betleem. Cel fără de trup S‑a întrupat, Cel nevăzut Se vede, Cel de neatins Se lasă atins, Cel din afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului. A coborât din Ceruri, a venit să ne caute și, știind că noi n‑am fi găsit calea către El, S‑a făcut El Însuși calea noastră și ne‑a dat pilda viețuirii Sale, ca să mergem pe urmele Lui. Oare cum L‑am putea întâmpina mai bine pe Sfântul Prunc dumnezeiesc, dacă nu prin post și rugăciune?

Așadar, bucuria de dinaintea luminatului praznic al Nașterii Domnului nu trebuie să fie generată de o somptuozitate găunoasă, ci de prezența lui Hristos‑Pruncul în viața noastră. De aceea Dumnezeu‑Copilul Se află în centrul sărbătorii. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El îl trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit nouă de Tatăl Ceresc spre a ne mântui. Să ne bucurăm, așadar, cu bucurie sfântă și să zicem odată cu Biserica: „Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!”.