Să posteşti ca să-L experiezi pe Hristos – iubirea infinită a lui Dumnezeu

Prin post, noi intrăm în experierea infinitei lepădări de Sine a lui Hristos, a micşorării Lui  şi, prin aceasta, conştientizăm deîndată boala de care avem cel mai mult nevoie să fim izbăviţi: complicitatea cu noi înşine. Noi suntem stăpâniţi de eul nostru.

Postul pune securea la rădăcina copacului care este omul. El este cheia omului nou sau, pe scurt, a omului. Căci, încă de la originea creaţiei lui, Dumnezeu îi cere să nu mănânce din fruct. Nu este vorba despre o interdicţie şi despre o supunere servilă, de o privare – ci despre a înţelege semnificaţia tainică şi măreaţă a actului de a mânca, act care face parte din fiinţa umană. El este legat de taina însăşi a vieţii şi a morţii. În fond, este pur şi simplu o poveste de iubire.

Dumnezeu a creat omul ca pe o fiinţă căreia îi este în permanenţă foame, iar Biblia arată că lumea întreagă îi este oferită precum masa unui ospăţ universal. Însă un ospăţ de comuniune cu Dumnezeu. Cu adevărat, binecuvântând  tot ceea ce El a creat, Dumnezeu Se face prezent în tot ceea ce există: în cel mai mic fir de iarbă. El este acolo şi vrea să-i spună celui ce trece: „Te iubesc”. Dacă trecătorul ştie că foamea lui este o foame de Dumnezeu şi că numai iubirea nebună a lui Dumnezeu a putut aşeza o astfel de foame în el, el va recunoaşte în acest fir de iarbă sau în tot ce-i stă în preajmă un dar al lui Dumnezeu. Un dar care-l invită la ascultare, la o relaţie vie, la privirea contemplativă... apoi la masa nunţii cu Mirele, când este vorba despre a mânca! A mânca înseamnă întâlnirea dintre două dorinţe, împărtăşirea omului cu Creatorul Care Se află în creaturile Lui sub forma unui ospăţ. De aceea, dacă ne rugăm înainte de a ne aşeza la masă, este pentru a deschide această celebrare a Agapelor, adică a Iubirii.

Astfel, prin tot ceea ce ne înconjoară, Dumnezeu vrea să stabilească o relaţie nupţială cu noi pentru a Se face cunoscut, pentru ca viaţa noastră să fie o viaţă de comuniune neîntreruptă cu El, o viaţă euharistică. Dumnezeu creează omul ca preot care primeşte în fiecare clipă viaţă din mâinile lui Dumnezeu pentru a o transforma în comuniune cu El, pentru a face din viaţă o Viaţă în Dumnezeu. Dumnezeu este Viaţa vieţii. De este adevărat, după cum Biblia o descoperă că, dacă totul este dar al lui Dumnezeu către om, atunci acesta nu poate decât mulţumi în fiecare clipă, să facă euharistie cu tot lucrul şi să binecuvânteze tot, ca răspuns la dumnezeiasca binecuvântare. Nu este vorba aici de cult sau de rugăciune particulară, ci de un stil de viaţă, despre modul însuşi de a trăi prevăzut de Creator şi de singurul răspuns dat foamei nepotolite a omului…

Să avem părtășie cu moartea?

Exact în această prăpastie a foamei, Adam, adică fiecare dintre noi, introduce ruperea de Dumnezeu, prin urmare şi de el însuşi. Mâncând fructul deoparte de Dumnezeu – prin acest act de independenţă – Adam cade în plăcerea pentru mâncare însăşi. Atunci fructul nu mai este un dar al lui Dumnezeu şi nu mai invită la o relaţie cu El pentru o comuniune reciprocă în iubire. În loc să aibă părtăşie cu Viaţa, Adam are părtăşie cu moartea. Fructul nu mai este locul întâlnirii pentru care a fost creat:  nu mai serveşte decât hranei. Aici este tragedia lui Adam, a omului. Fructul, hrana, oricare ar fi ea, nu conţine viaţă fără Dumnezeu. Cine poate crede că legumele, cerealele şi caloriile lor pot trezi viaţa? Numai Dumnezeu este Viaţa, Începătura şi Obârşia ei.

Când omului nu îi mai este foame de Dumnezeu, ia hrana ca pe un scop în sine şi are părtăşie cu un înveliş fără conţinut. Asimilând o hrană moartă, îşi sapă propriul mormânt cu dinţii săi. Şi astfel foamea lui, care era promisiunea unei extraordinare fericiri întru Dumnezeu, devine locul nefericirii lui. De acum înainte omul are un raport de forţă cu această lume golită de dumnezeiasca Prezenţă, materializată şi opacă. Creată pentru a fi locul întâlnirilor de iubire, de bucurie şi de sărbătoare cu Dumnezeu, această lume moartă a devenit o ameninţare pentru om, o pradă de prins şi de exploatat, locul tuturor violenţelor şi patimilor cărora omul, dacă mai este vrednic de acest nume, nu este decât sclavul.

Omul înfometat de Dumnezeu

Tocmai în această cădere radicală a omului se întrupează Hristos. El este al doilea Adam Care Se va înrădăcina în însăşi neputinţa celui dintâi. Postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cifră a maturităţii, Iisus recreează omul în raportul Lui originar cu lumea. Din nou satana prezintă aceeaşi ispitire: mănâncă! Prin urmare, este foarte clar aici că această cădere a omului se află în actul de a mânca, adică în relaţia sa cu fiinţele şi cu lucrurile. O relaţie este întotdeauna un act de primire, de receptivitate, în care iei contact cu celălalt. Mai precis, în aceasta Hristos restaurează intenţia Creatorului la origine: omului nu îi este foame de pâine, ci de Dumnezeu. Singură pâinea nu hrăneşte pe nimeni, ea nu este decât purtătoarea unei alte Prezenţe (Matei 4, 1-4).

Astfel, Hristos, Pâinea cea vie coborâtă din cer este în Persoană răspunsul dat minciunii cosmice impuse de satana lumii. El restabileşte legătura ontologică între hrană şi Dumnezeu. Permanenta noastră nostalgie, foamea noastră viscerală este un strigăt al fiinţei care ne declară dependenţa absolută nu de pământeasca hrană, ci numai de Dumnezeu. Biblia toată este această istorie de iubire despre care vorbim, iar Iisus face din ea miezul mesajului Lui. În fiecare clipă relaţia noastră cu lumea ar trebui să fie un Legământ nupţial. Lucrurile devin transparente celui care îşi îndreaptă foamea nu spre ele, ci spre Creatorul Care sălăşluieşte în ele. (…)

Este tocmai ceea ce i-a făcut pe Părinţii noştri să spună că lumea este trupul lui Hristos, iar relaţia noastră cu lucrurile – o adevărată euharistie, o comuniune cu El. Aici este marele sens, final şi cosmic, al instituirii Cinei celei de Taină pe care Hristos ne-a lăsat-o ca testament pentru a înnoi totul. Euharistia nu este numai o bucată de pâine care devine trupul lui Hristos, este întreg universul care este hristificat, iar transfigurarea lui iradiază Frumuseţea lui Hristos în tot ceea ce există. În Liturghia ortodoxă lumânările şi candelele, icoanele, chipuri de veşnicie, tămâia şi aghiasma, toate evocă această transmutare a materiei în Lumină. Există aici o întreagă pedagogie liturgică care ne face simţurile heliomorfe, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, ceea ce înseamnă că acum ele sunt sălăşluite de Lumina care recunoaşte Lumina Prezenţei în toate, şi că din toate simţurile lui, omul de acum înainte absoarbe Suflul, şi că acţionează şi păşeşte în Viaţa înviată . Să trăieşti plenar înseamnă să faci euharistie în toată vremea şi în tot locul, spune sfântul Pavel, adică să ai părtăşie cu Dumnezeu pretutindeni prezent, mulţumindu-I. Prin cele cinci simţuri ale lui, omul este întotdeauna în stare de receptivitate. Mănâncă constant, ia contact cu tot ceea ce îl înconjoară în fiecare clipă, chiar şi cu aerul pe care îl respiră, cu spaţiul, cu timpul şi cu evenimentele pe care le străbate. Însă, cum şi ce mănâncă el? Tocmai în răspunsul pe care fiecare om îl dă acestei întrebări el gustă viaţa sau moartea, căderea lui în neant sau învierea lui începând de acum. De aceea Iisus este, referitor la aceasta, de o claritate uluitoare. „Eu sunt pâinea Vieţii... Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci…. cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el…. şi va trăi în veac” (Ioan 6, 48-58).

Astfel, lumea este o imensă întrupare şi fiecare lucru, contemplat pe verticală, se deschide asupra unor orizonturi infinite. Ea este totodată văzută şi nevăzută. Trebuie să-i îmbrăţişez interioritatea, să mă las condus spre ea. „Cunoaşterea înseamnă, aşadar, să simţi totul în Dumnezeu, căci iubirea vine din întâlnire”, spune Sfântul Isaac Sirul.

Demoni care nu ies decât prin rugăciune și post

Să regăseşti acest dinamism profund al naturii umane, după căderea în minciuna satanică este principiul însuşi al ascezei, al cărei fundament este postul. Postul aşază decizia întoarcerii la rădăcina libertăţii, el reorientează toată făptura în trăirea foamei durabile ca iubire nebună pentru Dumnezeu  şi nu drept chemare la o satisfacere biologică imediată. Să înduri foamea fără să mănânci înseamnă, înainte de toate, că omul nu depinde de hrană, că nu mai este victima minciunii universale despre care întreaga societate şi-a format o imagine. Căci ea nu mai supravieţuieşte prin consumare şi că, în cele din urmă, foamea este o stare duhovnicească. În ea descoperim ceea ce satana vrea să ne ascundă dintotdeauna, anume, că noi depindem cu totul de Dumnezeu şi numai de Dumnezeu! De aceea postul şi rugăciunea sunt atât de intim legate. Doar postul fizic nu ar fi decât un suicid dacă alchimia rugăciunii nu l-ar transforma într-o formidabilă sursă de energie. „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”, spune Iisus (Matei 17, 21).

Tocmai postul şi rugăciunea unite ne smulg ispitei demonice şi ne încorporează în experierea lui Hristos, pentru a ne antrena într-un proces de eliberare cu El şi în El. Acest post întru Hristos este, aşadar, cu adevărat ontologic. El se înrădăcinează totodată în intenţia creatoare a originilor paradisiace şi în actul mântuitor al lui Hristos, al cărui post de patruzeci de zile culminează în Cruce şi Înviere. Postul rugător este o participare intimă la Paştele lui Hristos.

Prin post, noi intrăm în experierea infinitei lepădări de Sine a lui Hristos, a micşorării Lui  şi, prin aceasta, conştientizăm deîndată boala de care avem cel mai mult nevoie să fim izbăviţi: complicitatea cu noi înşine. Noi suntem stăpâniţi de eul nostru. Permanentul nostru chin, adevărata noastră nenorocire în care-şi au originea toate celelalte se află aici şi nicidecum în altă parte. Este răul radical care corupe în noi tot ceea ce este cu putinţă pe planul duhovnicesc, originea tuturor dezastrelor, tuturor necazurilor personale şi universale. Sentimentul lui „m-ai văzut?” ne însoţeşte în orice moment, precum umbra în plin soare, spun Părinţii pustiei. Nevoie bolnăvicioasă de a fi recunoscut care, în absenţa lui Dumnezeu, substituie prezenţa unui eu obsedat de el însuşi, o autolatrie. Este vorba despre o dispoziţie lăuntrică, o neautenticitate fundamentală ivită din ruperea noastră de Dumnezeu, care constă în a trata eul în realitate absolută şi centrală. Omul, nemaiavând contact cu Dumnezeu, devine un dublu luciferic. Pentru a exista, el obligă lumea şi pe ceilalţi să roiască în jurul lui... În această voinţă sălbatică de independenţă este originea tuturor patimilor noastre.

Or vindecarea noastră, la rădăcina însăşi a fiinţei noastre, se află în atitudinea diametral opusă. Ea este cea pe care Hristos vine să ne înveţe şi, de aceea, El este totodată Descoperitorul răului nostru esenţial – Singurul Care poate să ne vindece de el. Antrenându-ne prin post în taina crucii, adică a propriei anihilări, Hristos ne afundă în dimensiunea divină, necondiţionată, liberă de tot, în care nu mai depindem de nimic şi de nimeni, ci numai de Dumnezeu.

Să mori înaintea morții

Pe acest plan, postul este o trăire profund iniţiatică, în care pătrundem tainic în părtăşie cu destinul lui Hristos. Numai trăirea, cu adevărat, ne arată până în ce punct moartea se întipăreşte în noi şi, mai înainte de toate, în propriul nostru trup. (…) Dorinţa fiind tocmai rădăcina secretă a omului, trupul este calea cea mai realistă şi concretă pentru a accede la ea. În post, trupul se dă morţii, deoarece el nu subzistă decât mâncând. Însă, în acest context, sufletul, eul se revoltă – căci el nu subzistă decât afirmându-se. Tot ceea ce îl contracarează îl irită, îl revoltă şi îl înfurie. Ispititorul este acolo şi-l împinge spre patimi. Îndoielile îl invadează şi atunci căderea nu este foarte departe.

Dacă în această luptă, uneori violentă, rugăciunea nu-şi are adevăratul loc, în care mintea noastră ne iluminează sufletul şi îl centrează în Dumnezeu, postul este periculos. Voia proprie se exacerbează, iar emfaza eului devine un munte de mândrie. Este contrariul a ceea ce urmărea postul! Post şi rugăciune sunt o sinergie a harului şi a nevoinţei în care „am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui” (Romani 6, 4-5). Hristos este alpinistul principal în această coborâre în prăpastie. Numai rugăciunea, adică unirea noastră lăuntrică cu El, ne îngăduie să ne abandonăm încrederii şi lepădării de sine, certitudinii că El ne va conduce spre plenitudinea Vieţii prin Legi pe care doar El le cunoaşte.

Legea fundamentală a vieţii pe care Hristos ne-o descoperă prin propria existenţă, care este şi în miezul mesajului Său, este taina pascală. Nu există viaţă fără moarte: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).  „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Marcu 8,34-35).

Hristos ne sileşte, pentru simplul motiv că nu este cu putinţă să te abaţi de la Legile ontologice. Nu există alternativă în alegerea noastră: este El sau sunt eu. Dacă este El, eul nostru, eul cel fals, moare. Tocmai din această moarte faţă de sine izvorăsc fluviile de apă vie ale învierii, încă de acum. Aceasta este naşterea pentru eul nostru cel adevărat, acest „eu” care este taina identităţii noastre întru Hristos.

Să renaști

Toate acestea le ştim, le-am auzit, le-am citit şi recitit, însă, totuşi, majoritatea timpului a rămas literă moartă, gânduri pioase care nu transformă pe nimeni! Acestui fapt i se opune extraordinarul har al postului căci, neţinând cont de nicio teorie, trecem la faptă. (…) Postul ne întrupează concret, materialiceşte, în procesul morţii, a cărei aducere-aminte este constantă prin foamea care ne chinuie şi prin mulţimea de dorinţe care ne hărţuiesc. Această permanentă aducere-aminte de moarte este una dintre temele majore la Părinţii Pustiei. Vieţuind cu ea, o îmblânzeşti. Nimic nu te transformă mai mult decât să consimţi întru totul la moarte de pe o zi pe alta. Sfârşeşti prin a o iubi ca pe un izvor de viaţă. (…) Curăţirea lucrată prin post şi rugăciune este fără de limite. „Ea pătrunde până în meta-centrul omului, descoperă miezul fiinţei, punctul de odihnă lăuntric” (Dr. Buchinger). Acolo, în ultima slăbiciune unde ne poate duce postul, în abisul neantului, unde abandonarea noastră este absolută, ni se deschide abisul lui Dumnezeu. Experiem faptul că Împărăţia lui Dumnezeu ne este lăuntrică, că participăm încă de acum la slava Lui. Atunci „omul începe să simtă această reînnoire a sinelui” (Philoxene, secolul al V-lea), care înseamnă naşterea lui lentă în cer chiar de aici, de pe pământ, şi că, în cele din urmă, el nu va mai muri.

Postul: un parcurs Pascal

Acest proces de kenoză în Hristos, adică de dar nelimitat până la jertfa totală şi bascularea într-o nouă viaţă se numeşte Iubire. Iisus spunea că Iubirea rezumă Legea şi Prorocii. Nu numai pe cei din Vechiul Testament, ci Legea şi Prorocii din toate timpurile, din trecut şi din viitor, din toate Tradiţiile, oricare ar fi ele. Spiritual, marea rupere de creştinismul primar nu s-a făcut în timpul convertirii împăratului Constantin (în 323), după cum adeseori se crede, ci încă de la sfârşitul persecuţiilor (în 202-203) şi „secularizarea” Bisericii, când a deveni creştin nu mai era asociat cu ideea martiriului: dăruirea de sine, a vieţii tale, nu mai era comun poporului şi rămânea privilegiul câtorva sfinţi. (…)

De aceea, când monahismul a preluat ştafeta mucenicilor, la începutul secolului al IV-lea, monahii au pus foarte firesc postul ca fundal al tabloului întregii lor vieţi. Această axă de orientare profundă nu a fost niciodată schimbată, până în zilele noastre. Tot monahul adevărat ştie până în ce punct postul este calea de sfinţenie prin excelenţă, tocmai pentru că el permite să întrupeze taina care sunt, până la revelarea persoanei mele, şi taina lui Hristos, în Iubirea nelimitată. Tocmai îmbinarea acestor două taine face ca postul să fie considerat în toată tradiţia biblică precum muntele dumnezeieştilor arătări şi al întâlnirilor cu Dumnezeu.

Unul din cei mai mari dintre monahi, Sfântul Isaac Sirul (secolul al VI-lea) spune: „Postul întăreşte toate virtuţile; este începutul războiului duhovnicesc, frumuseţea fecioriei şi a sfinţeniei..., tatăl rugăciunii, fântâna păcii, învăţătura despre liniştirea lăuntrică, sămânţa tuturor calităţilor celor bune... Deîndată ce începem să postim, mintea este îndreptată spre comuniunea cu Dumnezeu..., ea este trezvită... Când postul lipseşte, mintea devine rece şi întunecată, frustrată şi confuză. Întunericul covârşeşte sufletul în întregime... Toată nevoia este trecută cu vederea.

Aşadar, postul induce literalmente procesul lăuntric vieţii care este „moarte-înviere” într-un acelaşi act. Jertfa sinelui conţine desăvârşirea, aşa cum ghinda conţine stejarul. Taina pascală, din Vinerea Mare până în Duminica Paştelui este un tot inseparabil. Căci, dacă suntem o aceeaşi fiinţă dimpreună cu Hristos, aşa cum am devenit printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi astfel şi printr-o înviere asemănătoare (Romani 6,5). Postul face ca omul să trăiască acest parcurs pascal, în care trupul lui muritor se transfigurează în sensul propriu al cuvântului. Toţi cei care experiează postul sunt surprinşi de lenta transmutare a trupului lor şi de noul lor raport cu materia, cu tot ce îi înconjoară, cu cosmosul însuşi. Corpul este un microcosmos.

Pentru Sfântul Atanasie (secolul al IV-lea), puternicul sentiment de libertate, de uşurinţă, de bucurie la care accede postitorul înseamnă că porţile Împărăţiei lui Dumnezeu în noi s-au deschis şi că începem să fim părtaşi vieţii îngereşti. „Postul este viaţa îngerilor”, spune el. Aceasta înseamnă că postul ne transplantează într-un univers paradiziac, în care contactul imediat cu Dumnezeu este posibil. Iisus Însuşi face această experienţă: după cele patruzeci de zile de post în pustie, „diavolul Îl lasă şi iată, îngerii venind la El Îl slujesc” (Matei 4,11). Prin urmare, asistăm la bascularea unei lumi către o alta în toiul postului! Hristos nu avea nevoie de el, evident, însă El vrea să ne iniţieze în Viaţa Lui mai mult prin propria Lui experienţă decât prin cuvântul Său.

Senzația dumnezeiescului

Când postul ne face „să basculăm”, este vorba despre o diferenţă radicală de magnetizare. Trecem de la magnetizarea foarte puternică spre jos la magnetizarea uşoară şi foarte veselă spre înalt, ceresc şi îngeresc. Trupul se înduhovniceşte, pentru că încetează a fi sub dominaţia pântecelui şi a instinctelor lui, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că intră în osmoză cu „trupul duhovnicesc sau subtil” despre care vorbeşte Sfântul Pavel (1 Corinteni 15,44). Senzaţia trupului trebuie atunci să se exercite, ea nu încetează să se aprofundeze şi devine puţin câte puţin, cum spun Sfinţii Părinţi, „senzaţie a dumnezeiescului”. Această senzaţie este un adevărat loc geometric în care interacționează toate datele unui real urcuş pe Cale, a unei profunde transformări: prezenţă sieşi, prezenţă lui Dumnezeu şi prezenţă prezentului. Simpla senzaţie a trupului, numai ca ea să dureze, deschide către o nouă conştiinţă şi face să cadă vălul înşelător al aparenţelor. Încă de la originile creştinismului, Sfinţii Părinţi insistau asupra importanţei simţurilor, pentru ca, „credinţa să nu se reducă la o adeziune intelectuală, ci să provină din evidenţa trăită, dintr-o senzaţie a Transcendentului..., coincidenţă funciară a iubirii şi a cunoaşterii..., ştiinţa însăşi în faptă”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea). „Hristos devine atunci Tovarăşul nostru în trup, un trup în care, deşi muritor, se arată viaţa lui Iisus” (2 Corinteni 4,11).

Această conştiinţă nu încetează să se aprofundeze¸ să fie regăsită de cele mai multe ori şi să fie păzită cât mai mult timp cu putinţă prin viaţa noastră de zi cu zi. Aici este Calea vieţii duhovniceşti, altele nu sunt. Conştiinţă-Lumină care cuprinde puţin câte puţin toată alcătuirea omului, suflet şi trup, iluminând de Sfinţenia lui Dumnezeu întreg omul şi făcând să transpară chipul lui Hristos în cel al omului.

Iisus şi prorocii ne-au lăsat moştenire arma care permite să ne supunem biata noastră viaţă şi lumea fericirii, păcii şi libertăţii. Abia dacă ne-am închipui unde ar putea să ne ducă un asemenea război duhovnicesc prin postire dacă, prin contagiune, el ar redeveni, ca în Biserica primară, baza normală a toată viaţa creştină. Ar fi o mişcare de convertire ale cărei consecinţe nu le-am putea calcula, un curent tranzitiv care ar face toată umanitatea să sporească. Însă transformarea lumii începe prin iniţiativa fiecăruia în propria viaţă. (…)

Să treci la faptă

Primii creştini posteau de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea. Ortodoxia a păstrat întotdeauna această tradiţie. (…) Sunt multe feluri de postire, fiecare trebuie să îl afle pe al său, ţinând cont de sănătatea lui, de munca lui şi de circumstanţele de viaţă. Se poate, după posibilităţi, bineînţeles, să ţii un post strict, să nu mănânci absolut nimic, însă să bei din abundenţă apă sau ceai, supă de legume...

Un alt fel, foarte vechi şi practicat în mod curent de către Părinţii Pustiei, este să nu mănânci decât o dată în zi. Acest procedeu se potriveşte perfect marilor perioade de post propuse de Biserică, cele 40 de zile de Post înainte de Paşte, cele 40 de zile ale postului dinaintea Crăciunului şi cele 15 zile înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

În sfârşit, ceea ce preconizează în mod universal tradiţia monahală este trezvia. Ea este, după părerea monahilor, adevăratul post şi îi permite permanenţa fără nicio problemă. Să mănânci puţin, cu trezvie, păstrând o oarecare foame care va fi aducerea-aminte constantă a foamei noastre de Dumnezeu. Nimic nu orientează mai cu putere dorinţa. Fiecare poate constata că mănâncă foarte puţin atunci când mestecă mult timp fiecare înghiţitură, având părtăşie cu Creatorul Care i Se oferă prin alimente. Masa este atunci o agapă, un act de Iubire, o celebrare.

Postul se adresează şi plăcerilor. Plăcerea fără Dumnezeu este la rădăcina a tot răul. Astfel putem, de exemplu, să suprimăm deserturile şi tot ceea ce flatează egoul. Putem posti de gânduri, de judecare, de cuvântul deşert, de cinema şi de televiziune, de unele obiceiuri. Nu există limită la dependenţele noastre şi fiecare trebuie să discearnă ce îl împiedică să trăiască plenar! Toate acestea ar trebui să se facă cu sfatul unui părinte duhovnicesc. (…)

Tradiţia biblică înscrie postul într-un trinom, fixat deja foarte timpuriu de cartea lui Tobit (12, 8): Post - Rugăciune - Milostenie. Postind, câştig timp şi bani: aceştia nu-mi aparţin! Timpul i-L ofer lui Dumnezeu prin rugăciune, iar banii îi ofer nevoiaşilor. Dacă postul nu „se alimentează” la izvoarele Iubirii, ale lui Dumnezeu şi ale aproapelui, el se numeşte poate „greva foamei”, însă nu are nimic în comun cu taina pe care am încercat s-o contemplăm şi nu aduce nicio roadă. Post - Rugăciune - Milostenie, spune Petru Hrisologul, „îşi dau viaţă unul celuilalt. Căci sufletul rugăciunii este postul, milostenia postului este viaţa... Dacă nu avem decât una din acestea sau dacă nu le practicăm împreună, nu avem nimic”.

De la același autor

Ultimele din categorie