Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes este cel care a dat impuls răspândirii deosebite a cinstirii Maicii Domnului în Biserică. Un alt sinod ecumenic, al Vll-lea, de la Niceea (787) a avut însă, mai cu seamă în Răsărit, o mare influență asupra dezvoltării cultului cinstirii icoanelor, în general, și a icoanelor Maicii Domnului, în special.

Maica Domnului este reprezentată în general în conca absidei bisericilor, deasupra sfântului altar, cu Fiul său dumnezeiesc în brațe, ținându-L pe genunchi, prin ea s-a înfăptuit planul de mântuire, care a dat roade pentru prima dată și pe deplin în dânsa. Ea este astfel icoana personală a Bisericii.

Înaintea iconostasului, la dreapta și la stânga, sunt reprezentați Fecioara Maria din scena Bunei Vestiri și Arhanghelul Gavriil: Buna Vestire marchează momentul întrupării lui Hristos și reprezintă un fel de ușă a tainei mântuirii (ea este pictată și pe ușile împărătești). Adormirea Maicii Domnului este zugrăvită chiar deasupra acestor uși, ca o prefigurare a destinului ceresc al întregii Biserici.

În toate casele ortodoxe, se găsește un loc special împodobit cu icoane, în care icoana Maicii Domnului se află, alături de cea a lui Hristos, la loc de cinste. Ortodocșii se închină la icoane sărutându-le după o închinăciune, conform indicațiilor Sinodului al Vll-lea Ecumenic: „Cine nu sărută icoanele, să fie anatema!”.

Din cele scrise până aici, putem trage concluzia că evlavia ortodoxă față de Maica Domnului se caracterizează prin înrădăcinarea ei dogmatică în însăși taina întrupării mântuitoare; toate manifestările acestei evlavii exprimă în același timp și un simț al sacrului și al uimirii în fața operei lui Dumnezeu, precum și o duioasă afecțiune fiască insuflată de credința sigură că suntem permanent înconjurați de dragostea și de ocrotirea Maicii noastre preasfinte.

(Părintele Placide Deseille, Credința în Cel Nevăzut, Editura Doxologia, 2013, p. 172)