Este lesne de observat pentru un ochi duhovnicesc fin faptul că trăim într-o lume tot mai frământată și mai agitată, cu probleme tot mai numeroase și mai adânci. Iar multe din aceste neliniști și nemulțumiri izvorăsc din dorința omului contemporan de a dobândi și a stăpâni cât mai mult și cât mai multe, de a avea și poseda mereu ceva în plus, într-o exprimare concisă - setea sa de mai înalt și mai larg.
Atunci când această dorință funciară a omului este împlinită în limite rezonabile, fără a-l dezumaniza sau a transforma mijloacele în scopuri, ea este legitimă și înscrisă de Însuși Dumnezeu în firea omului. Pentru că Părintele Ceresc l-a creat pe om nu spre o existență plată și lipsită de orizont material și spiritual, ci ca pe o ființă epectatică, o ființă aflată într-o permanentă întrecere cu sine însuși și cu alții, în bine și desăvârșire. De aceea, lumea materială, fiind limitată în forme și nuanțe, nu reușeșete să împlinească deplin ființa umană pentru că nevoile ei spirituale autentice nu pot fi „satisfăcute“ prin mijloace materiale, ci se cer realizate într-o ordine superioară, cea duhovnicească.
Însă, în goana sa frenetică, omul uită adesea că, pe lângă trupul material, care pare a-și cere mult mai insistent și agresiv nevoile sale, mai are și un suflet de natură dumnezeiască, care, adeseori, este umilit și strâmtorat de trup și de nevoile trecătoare.
Dobândind o înspăimântătoare familiaritate cu păcatul și trăind cel mai adesea într-o cruntă robie față de plăcerile trupești, omul contemporan nu își mai face timp și pentru sufletul său. Evită să stea de vorbă cu el însuși, cu sinea sa, de teama să nu descopere în adâncul sufletului său experiențe, realități și trăiri care l-ar putea înfricoșa, i-ar crea angoasă și teamă de el însuși. Și din acest motiv, evită relația directă, contactul nemijlocit, reflecția asupra propriei sale vieți, cu abisurile și culmile ei spirituale, fiind însă foarte atent la mișcările din sufletul și din viața altora.
Toate acestea eschivări sunt forme de manifestare ale patimii mândriei, pe care lumea contemporană o cultivă cum nu a mai făcut-o niciodată în istoria omenirii și care pare a fi pus stăpânire, este adevărat, alături de alte patimi surori de-ale sale, trupești și sufletești, pe sufletul tot mai bolnav al omului.
Pretutindeni unde ne mișcăm, suntem învățați cu insistență să cultivăm spiritul de inițiativă și originalitate, indiferent că acesta are o finalitate pozitivă sau negativă în plan spiritual, să ieșim în fața tuturor, să ne „afirmăm“. Și cu cât o facem mai puternic, trecând peste sensibilitatea și valoarea altora, dar căutând să o impunem pe a noastră, suntem mai „valabili“, suntem oameni cu spirit de inițiativă, persoane cu o personalitate accentuată.
Și într-o astfel de situație, omului îi lipsește reflecția asupra propriei persoane, pe care cel trufaș o evită. Iar dacă totuși se apreciază și pe sine, cel mai adesea își atribuie calități pe care nu le are în realitate sau nu le are atât cât crede el despre sine.
De altfel, una dintre formele tipice sau generale de manifestare a acestei patimi o constituie nevoia nu de autoreflecție, ci aceea de comparație. Îl împlinește compararea sa cu alții și a celor pe care el le are cu altele. Dacă pe acestea din urmă - bunurile, pe care, paradoxal, nu le posedă, ci îl stăpânesc și îl posedă pe el - le consideră insuficiente și nesemnificative în raport cu ale altora, alergând mai departe după acumularea lor masivă, în privința propriei persoane, din comparația la care patima sa îl împinge, ajunge să se considere pe sine mult superior celorlalți, iar pe toți aceștia să îi vadă cu mult mai prejos decât el. Aceasta îl împlinește și pare a-i da o oarecare liniște sufletului mândru - părerea că el este mai bun, mai frumos, mai valoros decât toți ceilalți și toți aceștia la un loc cu greu ar putea intra în competiție cu el.
Mai mult decât atât, omul mândru sau trufaș are o relație deformată și cu lumea exterioară lui, fie că este vorba de lucruri, fie că este vorba despre persoane. Dacă pe cele dintâi se străduiește să le adune în cantitate cât mai mare, persoanele, aproapele, semenii săi nu au valoare pentru el decât în măsura în care îi alimentează și îi întrețin iluzia superiorității sale. În toți aceștia, el caută și așteaptă să se oglindească, să își vadă dorințele sale amplificate. Dacă îi întrețin patima și îi întăresc opiniile sale de superioritate, îi par a fi prieteni; în caz contrar, dacă încearcă să îi dimensioneze imaginea despre sine însuși, în raport cu posibilitățile lui reale, îi par a fi niște „epigoni“, incapabili să sesiseze și să discearnă asupra adevăratelor valori.
Sfinții Părinți ai Bisericii, adevărați „doctori duhovnicești“, au denunțat din vechime vicleniile și răutățile acestei patimi, considerându-o un „tiran“ și un „monstru crud“, care distruge întreaga cetate a virtuților creștine, aruncând sufletul stăpânit de ea în păcatul diavolului și în întunericul osândei veșnice.
Fie că este vorba despre calități fizice, intelectuale sau morale, de bunuri materiale sau de „talanți“ sau daruri spirituale, omul trebuie să aibă permanent conștiința că acestea îi aparțin lui doar în mod indirect pentru că adevăratul Izvor al lor, Cel de la care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit“, este Dăruitorul Dumnezeu. Trebuie să aibă convingerea că nimic din ceea ce este cu adevărat frumos, înalt și important în viața lui nu ar putea fi dobândit cu adevărat și împlinit deplin fără acest ajutor dumnezeiesc minunat, că toate poartă pecetea inspirației divine. Că, dacă Dumnezeu ar priva lumea de ajutorul Său, chiar și cele mai mari realizări ale spiritului uman și-ar dovedi într-un final efemeritatea, iar faptele omului însuși, lipsite de conștiința prezenței și lucrării lui Dumnezeu, ar avea greutatea unei „cârpe lepădate“.
Și, apoi, cine ești tu, omule, să te mândrești? Privește la pâmântul acesta, pe care toți îl călcăm sub picioarele noastre! Ne chinuim să îi scurtăm existența, prin mândria și rapacitatea noastră! Îl exploatăm nemilos și irațional, doar spre satisfacerea nevoilor personale! În fiecare secundă, îi periclităm existența, dar cu toate acestea, el pe toți ne suportă și ne ține, tuturor ne dă hrană bună la vreme cuvenită, pe toți ne ține și ne apără, tuturor ne este casă și gazdă!