Mândria poate șterge nevoința unei vieți întregi

Cuvinte duhovnicești

Mândria poate șterge nevoința unei vieți întregi

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu să-i descopere lui despre acel copil în care ceată de sfinţi este rânduit. Şi, după multă rugăciune cu osârdie făcută, i-a arătat lui Dumnezeu cele despre copil.

Un oarecare sihastru trăia în pustie şi avea un frate mirean, în lume, într-un oraş. Iar după câtăva vreme a murit fratele său şi a rămas în urma lui un copilaş de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo și a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, şi îl hrănea pe el cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, de care mânca şi el. Şi n-a văzut copilul niciun om, fără numai pe bătrânul sihastru, care îl hrănea pe el, de când l-a dus în pustie, nici femei, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce este şi nici cum este viaţa lumii acesteia. Ci, totdeauna, era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut, întru acea pustie, optsprezece ani, şi s-a săvârşit.

Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu să-i descopere lui despre acel copil în care ceată de sfinţi este rânduit. Şi, după multă rugăciune cu osârdie făcută, i-a arătat lui Dumnezeu cele despre copil. Că a adormit şi a văzut în vis un loc oarecare, întunecat şi plin de toată scârba; şi în mijlocul acelui loc era aruncat acel copil, zăcând în mare necaz şi supărare nespusă. Aceasta văzând, bătrânul s-a mirat şi a început a grăi către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil de toată spurcăciunile trupeşti şi necurăţiile lumeşti? El, care în toate zilele şi nopţile te lăuda pe Tine şi postea, şi priveghea şi se ostenea şi de niciun păcat lumesc nu era atins? Dar acum, ce este aceasta, de-l văd pe el la acel loc de necaz, pedepsit? Dar noi, care suntem născuţi şi crescuţi şi îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire să mai avem? O, amar si vai mie!”.

Acestea, şi mai multe, cu plângere şi tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: „Ce plângi aşa, bătrânule, şi te tânguieşti pentru acel copil care, cu adevărat, de păcatele cele trupeşti şi lumeşti neatins a fost. Şi a se ruga şi a posti, şi a priveghea l-ai învăţat pe el, dar a se smeri, pentru ce nu l-ai învăţat pe el? Că avea mândrie mare şi înălţare întru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia şi viaţa lui cea neatinsă de lume, că este om mare şi mare sfânt, mai mult decât cei din lume; şi cu acea mândrie înaltă întru inima sa a şi murit. Deci, dar, să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu. Căci tot cel ce se înalţă cu gândul pe sine necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice Prorocul”. Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut.

Iar bătrânul și-a venit în fire și în cunoştinţă şi a tot plâns neîncetat, pentru soarta copilului, până la sfârşitul vieţii sale, punându-şi nădejdea în mila lui Dumnezeu.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 519-520)

Citește despre: