Pe lângă valoarea lor inestimabilă din punct de vedere istoric și teologic, sinaxarele Bisericii sunt adesea izvoare de învățături duhovnicești deseori surprinzătoare. Ca și în alte luni ale anului, în Martie sunt amintiți numeroși martiri, cuvioși, ierarhi care au contribuit la înrădăcinarea învățăturilor Domnului Iisus Hristos în viața credincioșilor creștini. Printre „sfinții mici” ai primei luni de primăvară se numără două mucenițe și un ierarh care au legături cu un împărat cunoscut pentru dreptatea și modestia sa, dar și pentru prigoana împotriva creștinilor: nimeni altul decât Traian, considerat nici mai mult nici mai puțin decât unul dintre „strămoșii” românilor. Întâmplări interesante din viețile Sfintei Mucenițe Evdochia (pomenită la 1 martie), a Sfântului Ierarh Grigorie cel Mare (12 martie) și a Sfintei Mucenițe Drosida (17 martie) conturează portretul vrednic – sau nu? – de fericire al vestitului împărat.

Portretul unui mare împărat

Marcus Ulpius Traianus a domnit între anii 98-117, fiind considerat unul dintre cei mai viteji și mai virtuoși împărați ai romanilor, cunoscut pentru personalitatea sa puternică dar și pentru bunătatea sa cavalerească, primind din partea Senatului roman titlul de „optimus princeps” („cel mai bun conducător”) Născut în Spania (în apropiere de Sevilla de azi) dintr-o familie de proveniență italică (Ulpia era un oraș în provincia Umbria), a ajuns la un moment dat general în armata romană, dovedindu-se mare tactician în războaie și cu autoritate în rândul soldaților. În 89 Traian l-a sprijinit pe împăratul Domițian în represaliile unei revolte iscate în preajma Rinului. Pentru meritele sale, a fost adoptat în anul 97 de împăratul Marcus Cocceius Nerva, care nu avea copii, iar un an mai târziu i-a urmat la tron acestuia. S-ar putea spune că domnia sa reprezintă apogeul Imperiului Roman în ceea ce privește extinderea teritorială, Traian controlând cu autoritate granițele nordice ale imperiului de-a lungul Rinului și Dunării. Popularitatea sa este cu atât mai mare printre noi, românii, datorită celor două campanii din 101-102 și 105-107 împotriva dacilor lui Decebal. În urma câștigării ambelor războaie, Dacia centrală a devenit provincie romană, prin aceasta teritoriul de astăzi al României intrând într-un proces de romanizare. Aducând la Roma prăzile de război dacice, însumând cantități impresionante de aur, imperiul a cunoscut o explozie economică. Dar Traian a avut campanii militare și în Răsărit, cucerind provincia Arabia Petraea (sau Nabatea, în 107), precum și Armenia și o parte din Mesopotamia (în 114). Cu toate că imperiul era foarte întins, iar campaniile militare însemnau absența lui îndelungată din capitală, totuși Traian a guvernat cu înțelepciune și în ceea ce înseamnă încurajarea comerțului și menținerea ordinii între granițele imperiului. Stabilitatea economică a dus și la o dezvoltare culturală. Printre contemporanii lui se numără Tacitus, Juvenal și Pliniu cel Tânăr. În cinstea sa, în Roma au fost construite numeroase edificii care au constituit Forul lui Traian, a cărui splendoare umbreau monumentele celorlalți împărați. Cea mai importantă clădire a edificiului era Bibliotheca Ulpia, în curtea căreia se afla celebra columnă a lui Traian, pe care a vizitat-o Badea Cârțan în 1896, cetățenii crezând că un dac s-a coborât de pe ea. Aceasta, fiindcă pe monumentul înalt de 40 de metri sunt reprezentate în basorelief scene din războaiele dacice. 

Prigoana creștinilor în timpul împăratului Traian

Deși rămas în amintirea Cetății Eterne ca un împărat drept, deosebit de modest, cumpătat și înțelept (contrastând cu predecesorii săi care trăiau într-o promiscuitate și opulență extremă), Traian a continuat aceeași politică anticreștină începută de Nero, deși persecuțiile nu au fost la fel de aprige. Politica imperială, care vedea pe împărați ca zei (începând cu Augustus), asigura supușilor o oarecare libertate religioasă, cu condiția recunoașterii divinității conducătorului suprem. Această lege avea ca scop nu atât invadarea spațiului religios, cât mai degrabă controlarea popoarelor cucerite. Evreii, fiind monoteiști, nu au acceptat un asemenea amestec în chestiunile de credință și, deși în anul 63 romanii au cucerit Iudeea, noii stăpânitori înțelegând imposibilitatea impunerii legii divinității împăratului, au exceptat pe iudei de la aplicarea temutei legi, printre altele și fiindcă aceștia l-au ajutat odinioară pe Iulius Cezar în războaiele sale. Lucrurile s-au schimbat de-a lungul timpului, mai ales după rebeliunile din 115-116 și 131, în cele din urmă împăratul Hadrian construind un templu al zeului Jupiter pe dărâmăturile fostului templu al Domnului Savaot din Ierusalim. Cu toate acestea, privilegiile religioase ale evreilor au fost respectate în continuare. În ceea ce îi privește pe creștini, romanii nu au avut aceeași toleranță față de ei. Unul dintre motive poate fi și acela că niciodată creștinii nu s-au identificat ca o grupare iudaică sectară, așa cum îi socoteau împăratul Tiberiu și urmașii săi. Relativa toleranță cu privire la creștini s-a încheiat după marele incendiu din Roma din anul 44, în urma căruia împăratul Nero i-a acuzat de marea calamitate pe creștini. Urmările persecuției acestuia sunt cunoscute; pe lângă Sfinții Apostoli Petru și Pavel, numeroși alții vărsându-și sângele pentru Hristos. Însă pentru o perioadă de încă un secol, vremurile de relativă toleranță au alternat cu scurte perioade de persecuție. A doua persecuție e socotită cea a din timpul lui Domițian, pe la anii 95-96, iar cea de-a treia, a lui Traian.

Pe la anul 99 împăratul Traian a emis un decret ce interzicea întâlnirile secrete ale creștinilor, dublat în 104 de o lege împotriva creștinilor care nu se supuneau cultului imperial. Totuși, se pare că aceste legi nu s-au aplicat atât de strict, aceasta reieșind dintr-o corespondență imperială de prin anii 111-113 cu Pliniu cel Tânăr. Acesta, fiind numit proconsul al Bitiniei și Pontului (cele două provincii din Asia Mică din preajma Mării Negre), a constatat numărul mare al creștinilor de acolo și a cerut instrucțiuni de la împărat în ceea ce-i privește pe aceștia (în Epistola 96). Răspunzând (în epistola următoare), Traian i-a comunicat că mărturisirea publică a creștinismului este o crimă demnă de moarte, așa cum deja s-a stabilit. Dar el interzicea căutarea înadins a creștinilor, precum și denunțurile anonime la adresa lor. Cei care erau descoperiți a fi creștini erau eliberați dacă sacrificau zeilor, însă cei care mărturiseau pe Hristos și refuzau sacrificiile păgâne erau condamnați la moarte. Această politică de toleranță tacită a creștinilor a fost multiplicată la nivelul întregului imperiu, dar, cu toate acestea, a dus la uciderea multora, printre care Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei (martirizat la 20 decembrie 107), Sfântul Simeon, ruda Domnului și urmașul Sfântului Iacov în scaunul episcopal al Ierusalimului (răstignit la venerabila vârstă de 120 de an, la 27 aprilie 107) și probabil papa Alexandru al Romei, împreună cu doi diaconi (martirizați la 16 martie într-unul din anii 115-119).

Traian și Sfânta Evdochia

Sinaxarele Bisericii Ortodoxe amintește de martiriul a două femei în timpul aceleiași prigoane, prăznuite în luna martie. Prima dintre ele este Sfânta Evdochia (pomenită la 1 martie), samarineancă de neam și martirizată în Heliopolis (sau Baalbek, în Liban), în anul 107. De o frumusețe ieșită din comun, ea fusese desfrânată în tinerețe și s-a pocăit în urma întâlnirii cu un monah numit Gherman, care a întors-o la calea adevărului, astfel încât după șapte zile de penitență a fost botezată de episcopul Teodot. În urma convertirii, ea și-a împărțit toată averea și a început o viață foarte aspră, ajungând cunoscută pentru puterea rugăciunii și a postului aspru, pe care le practica in timp ce viețuia într-o mănăstire (mai degrabă o comunitate de fecioare, fiindcă la vremea aceea nu existau încă mănăstiri în sensul actual). Deși a fost denunțată de mai multe ori, suferind persecuții din partea autorităților orașului, a trăit în mănăstirea ei mai bine de cincizeci de ani, fiind ucisă prin decapitare în timpul guvernatorului Vincențiu. În spațiul românesc, ea a fost asociată cu legendara „Baba Dochia”, ciobănița care a fugit de împăratul Traian în munții Daciei și a murit înghețată, după ce și-a lepădat rând pe rând cojoacele cu care era îmbrăcată. Asocierea nu e întâmplătoare, având de-a face poate, simbolic, cu lepădarea vieții de păcat și începutul vieții noi întru Hristos, comparată cu viața ce renaște primăvara.

Traian și fiica sa, Sfânta Drosida

Deși potrivit mărturiilor istorice Traian, asemeni tatălui său adoptiv Nerva, nu a avut copii, totuși tradiția bisericească amintește de fiica sa numită Drosida, care a suferit martiriul într-o zi de 22 martie, în Antiohia. Aparenta neconcordanță istorică poate fi explicată prin aceea că adesea copiii sau alți membri ai familiei care aduceau dezonoare unui împărați erau șterși din cronici. Împăratul se pare că și-a stabilit cartierul general în marea metropolă a Orientului între 113-115, de unde a condus campania sa de cucerire a Mesopotamiei, iar în acest context Drosida s-a împrietenit cu Aglaida, Apolinaria, Daria, Mamthuza și Taisia, cinci fecioare creștine care se îngrijeau de căutarea trupurilor creștinilor martirizați și înmormântarea lor. Drosida a intrat în această frăție, dar într-o zi toate cele șase au fost prinse și aduse înaintea lui Traian. Celelalte cinci au fost ucise imediat, trupurile lor au fost arse, iar cenușa a fost amestecată cu bronzul topit pentru a fi utilizat la construcția unei băi publice. În același timp, Drosida a fost închisă în casă de tatăl ei, cerându-i-se să renunțe la credința creștină, însă ea a refuzat. După mai multe întâmplări care l-au îndârjit foarte tare pe împărat, acesta a ordonat să se construiască un cuptor mare în centrul orașului și a poruncit tuturor creștinilor să se arunce singuri în foc, pentru a evita chinurile unei persecuții ulterioare. Drosida a scăpat din casă și, în drum spre cuptor, s-a botezat singură într-un râu, scufundându-se de trei ori, în numele Sfintei Treimi, fiindcă nu apucase să fie botezată înainte de vreun preot. După șapte zile în care a postit și s-a rugat, s-a aruncat singură în cuptorul încins, primind moartea mucenicească.

L-au mântuit pe Traian rugăciunile Papei Grigorie cel Mare?

La începutul anului 117, fiind în Cilicia, Traian s-a îmbolnăvit de hidropizie și a decis să se întoarcă la Roma pe mare. Starea sa de sănătate s-a deteriorat pe tot parcursul primăverii și verii, murind din cauza unui atac de apoplexie la 11 august în Selinus, oraș care a fost numit ulterior Traianopolis. Fiind incinerat după tradiția romană, cenușa împăratului i-a fost așezată într-o urnă la baza celebrei sale columne, având parte de onoruri speciale. Succesorul său a fost Hadrian, care se pare că fusese adoptat de Traian cu puțin timp înainte de moarte.

Amintirea lui Traian în rândul romanilor a fost una de lungă durată, chiar și izvoarele creștine amintindu-l nu o dată. Cu totul deosebit rămâne un eveniment din viața Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei (590-604), pomenit în Biserica Ortodoxă la 12 martie și cunoscut pentru asceza sa foarte aspră. Este supranumit „Dialogul” pentru că a scris lucrarea Dialoguri despre viața și minunile părinților din Italia. Însă el a rămas în pomenirea Bisericii mai degrabă pentru lui că îi este atribuită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care se săvârșește în Postul Mare. Cu biografia cvasinecunoscută, Sfântul Grigorie rămâne un „sfânt minor” în Răsărit. Cu toate acestea, tradiția răsăriteană a păstrat memoria unei întâmplări neobișnuite din viața de rugăciune a sfântului ierarh. O scriere a Sfântului Ioan Damaschinul, care accentuează puterea rugăciunii pentru cei adormiți, îl aduce în atenție pe păstorul Romei: 

„Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum știu toți, era vestit întru sfințenie și înțelegere și, când slujea, avea părtaș un înger din cer slujind împreună cu dânsul. Acesta, călătorind oarecând pe podul cel de piatră și stând într-adins, a făcut rugăciune către Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Atunci, a auzit îndată glas de la Dumnezeu, zicând: Rugăciunea ta am auzit-o și dau iertare lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni”.

Contextul mai larg al acestei istorisiri e descris într-o vita engleză a Sfântului Grigorie cel Mare, scrisă de un călugăr necunoscut din Whitby prin secolul al VIII-lea (textul a fost publicat în: The Earliest Life of Gregory the Great, by an Anonymous Monk of Whitby. Text, translation and notes by Bertram Colgrave, The University of Kansas Press, Lawrence, 1968, cap. XXIX, pp. 127-129):

„Unii dintre ai noștri povestesc și o întâmplare spusă de romani, despre cum sufletul împăratului Traian a fost răcorit și chiar botezat prin lacrimile Sfântului Grigorie, pildă minunată de spus și minunată de auzit. Să nu se mire nimeni că spunem că a fost botezat, căci fără botez nimeni nu va vedea pe Dumnezeu; iar al treilea fel de botez este botezul lacrimilor. Se spune că, într-o zi, trecând sfântul Grigore prin forul lui Traian, acel loc despre care se spune că a fost construit de el cu o lucrare măreață, văzându-l, a aflat că Traian, deși păgân, făcuse acolo o faptă atât de milostivă încât părea că un creștin abia ar fi putut fi mai bun decât el. Căci, zic ei, când Traian mergea în grabă cu oastea sa împotriva dușmanilor, fiind pe cale să pornească la luptă, o văduvă a strigat către el și, mișcat de glasul ei plin de durere, împăratul întregii lumi s-a oprit. Ea a zis: „Stăpâne Traiane, aceștia sunt oamenii care mi-au ucis fiul și nu vor să-mi dea socoteală.” Iar el a răspuns: „Când mă voi întoarce, spune-mi și îi voi face să-ți dea socoteală.” Dar ea a zis: „Doamne, dacă tu nu te vei mai întoarce, nu va fi nimeni care să mă ajute.” Atunci Traian, îndată, a adus pe cei vinovați înaintea sa și i-a silit, sub jurământul armelor sale, să-i plătească văduvei suma datorată. Aflând acestea, Sfântul Grigore a înțeles că se împlinise acel verset: «Învățați să faceți bine; căutați dreptatea, ajutați pe cel asuprit; faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă (și apoi) veniți să ne judecăm, zice Domnul.» (Isaia 1, 17-18). Și neștiind cum ar putea aduce mângâiere sufletului unui om care i-a adus aminte de poruncile lui Hristos, a intrat în biserica Sfântului Petru și a revărsat, după obiceiul său, șuvoaie de lacrimi, până când i s‑a descoperit dumnezeiește că fusese ascultat și că nu trebuia să mai îndrăznească vreodată să ceară aceasta pentru vreun alt păgân.”

Textul latin lasă să se interpreteze finalul și altfel, anume în sensul că a plâns „până când i s‑a descoperit dumnezeiește că fusese ascultat, el neîndrăznind niciodată să ceară aceasta pentru vreun alt păgân”. Ambiguitatea aceasta a dat naștere multor discuții în Evul Mediu, dacă Traian s-a mântuit în urma rugăciunilor Papei Grigorie sau dacă, rămânând în iad, nu a mai simțit durerea chinurilor veșnice. Dreptatea lui Traian fusese pomenită de numeroși scriitori creștini apuseni, printre care și ilustrul Toma de Aquino, chestionând virtuțile păgânilor. Până și în Divina Comedie, Dante amintește de Traian care apare ca o statuie de marmură în Purgatoriul X, fiind model pentru buna guvernare și modestie. Însă figura împăratului e prezentă și în Paradisul XX, în cerul lui Jupiter, alături de alte personalități istorice sau mitologice, lăudate pentru dreptatea lor. 

Dreptatea și mântuirea nu pot fi judecate la modul absolut de către oameni. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria cita adesea versetul „A Domnului este mântuirea și peste poporul tău binecuvântarea Ta” (Psalm 3, 8), accentuând faptul că mântuirea nu este un merit omenesc, ci un dar al lui Dumnezeu. Fără a încerca includerea împăratului Traian în rândul sfinților (ceea ce e imposibil), așa cum a procedat odinioară poetul național al Italiei, se poate face amintire și de faptele bune ale unui conducător păgân, pilduitoare pentru întreaga umanitate.