Avortul lasă părinţilor semne adânci şi consecinţe dureroase pe toată durata vieţii. Uneori e vorba doar de remuşcări ocazionale, alteori sunt ani de zile de zbucium sufletesc sau depresii. În foarte multe cazuri, oricât ar încerca medicii să evite efectele secundare, urmările negative asupra fizicului mamei sunt inevitabile, iar neputinţa de a mai avea copii este una dintre cele mai chinuitoare.

Avortul a fost dintotdeauna văzut ca o scăpare dintr-o situaţie nedorită, indiferent de circumstanţele sociale, de planurile de viitor sau de educaţia celor în cauză. Cu 17 ani în urmă, Paula s-a văzut într-o astfel de situaţie. Era de curând căsătorită, însă doar la starea civilă, fără binecuvântare din partea preotului şi fără unirea în faţa lui Dumnezeu prin Taina Nunţii. Situaţia financiară nu era suficient de bună pentru a putea creşte un copil, planurile erau altele şi singura soluţie pe care au găsit-o era “evitarea” problemei. Şi avortul pare în primă fază o variantă foarte la îndemână, uşor de suportat şi fără prea multă bătaie de cap.

Există în rândul tinerilor, fie ei căsătoriţi sau nu, o teamă foarte apăsătoare şi aproape inexplicabilă referitoare la copii, consideraţi o piedică în calea dezvoltării profesionale. Nu spune nimeni că nu este greu, că nu se schimbă priorităţile, dar se pune prea mult preţ pe câştigurile materiale şi se omite împlinirea sufletească. Alergăm pe piste false şi nu suntem învăţaţi să apreciem adevăratele bucurii, decât poate prea târziu. Iar legătura cu Dumnezeu este extrem de importantă în astfel de situaţii.

Un avort şi patru copii pierduţi

Stătea, împreună cu soţul ei, în sala de aşteptare la cabinetul medicului ce avea să-i facă avortul şi vedeau cum ieşeau, una câte una, femeile care au trecut deja prin ceea ce avea să le schimbe cursul vieţii. Multe dintre ele erau deja împovărate de greşeala făcută şi sufereau, încercând, în acelaşi timp, să se convingă că era singura lor soluţie, că un copil nu-şi găsea „locul” în viaţa lor acum. „Am mers împreună cu soţul la medic pentru a avorta. La un moment dat el ar fi dorit să plecăm, văzând femeile cum ies din sala de operaţie, însă era prea târziu. După ce mi-a făcut avortul, medicul mi-a mai făcut şi o injecţie, pentru a nu rămâne însărcinată în perioada imediat următoare”, ne-a mărturisit Paula. În astfel de momente, sentimentele sunt contradictorii. Ştii că ceea ce faci nu e bine şi totuşi domină frica de a da înapoi, de a salva viaţa din pântece şi de a accepta ca viaţa ta să se schimbe.

Nu e uşor pentru nimeni să fie obiectiv în privinţa avortului şi să analizeze sincer si corect motivele pentru care o femeie ajunge la o astfel de decizie. Nu trebuie să uităm că, de obicei, vorbim despre femei care prezintă semne de constrângere sau manipulare, victimizare, depresie sau singurătate, femei care, la un moment dat, s-au aflat în situaţii atît de copleşitoare, încât avortul a părut a fi singurul răspuns. Ceea ce nu conştientizează, decât poate prea târziu, este faptul că avortul nu rezolvă problemele, ci doar adaugă mai multă durere şi angoasă în sufletul lor. Trauma avortului a declanşat în sufletul Paulei nişte temeri pe care nu le avusese până atunci. Orice zgomot era prea puternic pentru ea şi, după cum chiar ea spune, „părea că-i sparge timpanele”. Şi mai neobişnuită, însă, era frica de cabluri, o frică poate inexplicabilă pentru mulţi dintre noi, dar pentru ea avea o semnificaţie foarte bine înrădăcinată: tatăl ei se spânzurase când ea era mică.

Sunt foarte puţine situaţii în care o femeie care a trecut printr-un avort poate ulterior să-şi vadă de viaţă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu trebuie uitate nici efectele asupra corpului, pentru că recuperarea nu este întotdeauna uşoară, iar problemele de fertilitate sunt ceva obişnuit. Un avort făcut în tinereţe a avut repercursiuni definitive asupra vieţii de mamă a Paulei: a pierdut încă trei copii, în etape avansate ale sarcinii. La patru ani după refuzarea darului de a fi mamă, a rămas însărcinată din nou, însă atunci, când şi-ar fi dorit să aibă un copil, nu s-a mai putut, pentru că i s-a spulberat visul la trei luni şi jumătate de sarcină. A doua tragedie s-a întâmplat după încă trei ani de aşteptări. „A doua oară când am rămas însărcinată, am pierdut copilul la patru luni şi jumătate. Atunci am fost la un pas de a înnebuni. Nu aveam nici măcar bani pentru a consulta un medic. A mai trecut un an până am rămas din nou însărcinată. Atunci am pierdut sarcina la cinci luni şi jumătate”, ne-a explicat Paula. Trecuseră opt ani de regret şi nu se arăta nici o urmă demai bine.

Nouă ani de aşteptări, cu multe rugăciuni către Sfântul Stelian

Schimbarea a apărut în momentul în care Paula s-a apropiat de Biserică, la îndemnul mamei ei, fiind foarte afectată după ultima pierdere de sarcină. A început să meargă la biserică, şi, la sfatul preotului duhovnic, să se spovedească în fiecare post şi să citească cât de des poate acatistul Sfântului Stelian, în speranţa că-şi va găsi liniştea sufletească. A început şi un tratament, la îndrumările medicului care o supraveghea, pentru ca organismul ei să fie mai puternic înainte de a rămâne din nou însărcinată. Şi cum nici o rugăciune către Dumnezeu nu rămâne neascultată, în mai puţin de un an de zile Paula a rămas din nou însărcinată. Îşi aminteşte şi acum perioada în care a aflat că va avea un copil: „Era după postul Adormirii Maicii Domnului, când femeile mergeau prin sat pentru a strânge bani pentru hramul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”. Am alergat atunci după una dintre femei să-i dau nişte bani, iar persoana respectivă mi-a spus din suflet: <<Să-ţi dea Dumnezeu tot ce-ţi doreşti mai mult!>>. Imediat după asta am aflat că sunt însărcinată”, ne-a povestit Paula. După opt ani de chinuri, numai mărturisirea către Dumnezeu şi căinţa şi rugăciunea au ajutat-o să-şi împlinească visul de a deveni mamă. După o sarcină grea, în care a stat mai mult la pat, sub tratament pentru a evita orice i-ar fi putut afecta bunul mers al lucrurilor, citind în fiecare zi acatistul Sfântului Stelian, a născut, înainte de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, un băieţel sănătos, care a primit numele Constantin Stelian. Acum, mult doritul băieţel are opt anişori şi este în clasa a doua.

Că există sau nu vreo legătură între avortul făcut în urmă cu 17 ani şi pierderile de sarcină ulterioare nu ştim, însă trauma nu poate fi contestată şi auto-învinovăţirea nu poate fi evitată. Singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă este că, dacă există vreo posibilitate ca femeile ce trec prin asta să găseasă liniştea şi iertarea, acea scăpare este în Biserică, cu ajutorul rugăciunii şi căinţei. Aşa cum este firească depresia, mânia, durerea şi vulnerabilitatea, la fel de firească este dorinţa de vindecare a sufletului, pe care numai Dumnezeu o poate oferi.

Cu sute de avorturi făcute zi de zi în România, numărul celor afectaţi de acest holocaust este foarte mare. Fiecare dintre noi, fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru, cunoaştem cel puţin o persoană care a făcut un avort. Drept urmare, este datoria noastră nu doar să încercăm să salvăm alţi copii de la avort, ci şi să iertăm şi să oferim ajutor şi compasiune acelor femei care, trecând prin această traumă, suferă fizic, mental, emoţional şi spiritual. Din cauza vinei şi a ruşinii pe care o poartă în suflet, multe femei suferă în tăcere, fără să caute ajutor, sau, de foarte multe ori, neştiind care este motivul suferinţei.