Relaţia de iubire a ortodoxiei cu alteritatea (sau devierea) se foloseşte de conceptele de acribie (acrivie) şi economie (iconomie). Stricteţea sau scumpătatea, pe de o parte, şi îngăduinţa, pe de cealaltă, au fost şi vor fi mereu atitudini complementar adecvate atunci când se practică o relaţie de iubire în adevăr cu oamenii aflaţi, mai mult sau mai puţin conştient, în afara Bisericii şi a tainelor acesteia.

Cartea Mărturisesc un Botez scrisă de părintele Gheorghe Metallinos este un studiu istoric cu privire la una dintre marile probleme ale relaţiei mai sus pomenite, anume necesitatea şi posibilitatea (re)botezării heterodocşilor în vederea (re)intrării în Biserica Ortodoxă. Viziunea strictă este proclamată în „Prologul la ediţia a doua ateniană”. Ea se prezintă, confirmată argumentat, matematic, în acest fel: eclesiologia ortodoxă nu poate accepta actul sacramental (în acest caz, botezul) petrecut într-un spaţiu din afara sferei sale, aplicat de o preoţie transmisă, și ea, în acelaşi mod; invers, acceptarea validităţii unui astfel de botez ar compromite eclesiologia ortodoxă.

În ciuda argumentului apologetic al acestui studiu  - scris „cu un scop precis, legat de raporturile intercreştine şi ecumeniste din zilele noastre aflate în evidentă opoziţie cu Tradiţia bisericească autentică” – conţinutul său ne arată că autorul nu şi-a propus să aducă la zi discuţia despre aceste dispute canonice. Cititorul nu va găsi prezentarea argumentelor oferite în discuțiile teologice sau canonice recente. În schimb, textul ne oferă o descriere utilă a teologiei grecești din sec. 18-19, după cum se indică în subtitlu: Interpretarea şi aplicarea canonului al şaptelea al Sinodului al II-lea Ecumenic de către călugării Colivazi şi de către Constantin Iconomu (o contribuţie la o viziune istorico-canonică asupra chestiunii validităţii botezului confesiunilor apusene). În viziunea teologilor greci ai perioadei (Eustratie Argentis, Neofit Cavsocalivitul, Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Atanasie de Paros, apoi Constantin Iconomu), credincioșii apuseni, victime ale înţelegerii eretice privind dogma Sfintei Treimi și practicii sacramentale neadecvate (lipsa unui botez prin afundare întreită) din Biserica lor, vor trebui să fie primiți în Biserica Una, cea Ortodoxă, prin (re)botezare. Aceasta s-ar face conform viziunii stricte ce derivă din eclesiologia secolelor 3-4, a Sfinților Părinți Ciprian al Cartaginei și Vasile cel Mare al Cezareei Capadociei. Ereticii nu pot avea botez deoarece credința lor este bolnavă, iar preoția lor, ineficientă și inexistentă. Pe de altă parte, însă, canonul al șaptelea al celui de-al doilea Sinod ecumenic (381), reluat între canoanele Sinodului II Trulan sau Quinisext (692) adresează problema din perspectiva iconomiei. Astfel, unii dintre eretici vor fi (re)primiți în Biserică printr-o mărturisire scrisă și prin Mirungere, iar alții, considerați a fi rupți radical de Biserică și învățătura acesteia, vor fi (re)botezați. Astfel, după Sinodul al II-lea Ecumenic, arienii moderați erau primiți fără botezare, iar cei radicali (eunomienii), care practicau botezul printr-o singură afundare - conform cu monoteismul lor radical – erau primiţi prin botezare în numele Sfintei Treimi.

Teologii greci iau în discuţie aparenta contradicţie între viziunea strică a acelor părinţi şi viziunea îngăduitoare (şi selectivă) a celor două Sinoade. Plecând de la premisa că, la modul ideal, acrivia este alegerea preferabilă, iar iconomia se aplică incidental, teologii au căutat moduri de a înţelege viziunea Sinoadelor, ca fiind aplicări explicabile numai în context istoric. Astfel, Botezul fiind unic, iar mulţi dintre ereticii perioadei fiind mai întâi ortodocşi, era într-adevăr, mai cuminte să nu mai fie făcut Botezul, pentru a evita posibilitatea unui al doilea botez. Un alt motiv, mai puţin teologic, ar fi putut fi constituit de condiţiile politice ale vremurilor, în care ereticii care trebuiau atraşi la ortodoxie erau prea puternici pentru a putea fi convinşi prin dispoziții prea radicale.

Hotărârea Patriarhului Chiril al V-lea (1755) privind rebotezarea creştinilor apuseni pentru faptul că sunt eretici şi nebotezaţi (precum odinioară eunomienii, s-ar zice) este susţinută, astfel, de teologia greacă a perioadei. Chiar dacă cele două Sinoade au hotărât să aplice iconomia, ele nu puteau să anuleze şi nu au anulat acrivia, la care, în viziunea acestora (și a autorului), trebuie să se revină, dată fiind schimbarea contextului istoric care nu mai cere cu necesitate iconomia. De vreme ce, de pildă, catolicii sunt astăzi foarte conştienţi de „erorile” şi „inovaţiile” lor (dogmatice şi ritualistice), a practica iconomia nu mai e îngăduinţă, ci un act contradictoriu.

Textul părintelui Metallinos este interesant şi angajant. Cei mai înclinaţi către stricteţe se vor găsi în teologia prezentată. Cei mai înclinaţi către îngăduinţă vor continua să insiste că numai un nou Sinod, în contextul de astăzi, poate lămuri problema.

Volumul include o serie de Addenda, reprezentând traducerea documentelor de referinţă pentru dezbaterea de faţă. Traducerea cărţi, datorată lui Caliopie Papacioc, se citeşte frumos. Unele alegeri arhaice sunt foarte nimerite (zapis, scumpătate) şi îşi joacă rolul cu eleganţă, odată înţelese de către cititor (presupunând că nu toţi cititorii sunt neapărat familiarizaţi cu astfel de termeni). O alegere precum Carhidon (pentru Cartagina) este, însă, în opinia noastră, ușor deplasată. Textul este cules atent şi apare într-o ediţie frumoasă, pentru care felicităm editura.

Recomandăm textul pentru valoarea sa de studiu istoric, însă îndemnăm cititorii să nu considere discuţia asupra validităţii botezului apusenilor încheiată, numai pe baza acestuia.

*

Părintele Gheorghe Metallinos, Mărturisesc un Botez, traducere Caliopie Papacioc, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, 186 pp.