Oricine a urcat vreo creastă de munte ori o pantă abruptă de deal știe că nu poate vorbi prea mult și prea tare dacă vrea să-și mențină respirația. Când eram mici, ni se spunea chiar că ar fi bine să nu alergăm vorbind ca să nu ne îmbolnăvim – și motive ar fi fost – de la aerul rece pe care-l tragem în plămâni. O să-mi spuneți: și ce are asta cu postitul? Postirea este un astfel de urcuș pe o culme nu foarte înaltă pentru cei obișnuiți cu alergarea duhovnicească ori teribil de grea pentru cei aflați mereu la început. Dacă e să fim cinstiți cu noi, mereu suntem la început când e vorba de postire. Nici un post nu seamănă cu altul și nici o zi de post nu aduce la asemănare cu alta. E mereu provocată firea noastră. Nu de foame, cât de înfometarea după firea duhovnicească a lucrurilor ce le trăim. Pentru că efortul nostru nu este doar de a ține, știu eu, ușa frigiderului închisă, ci de a ne ascuți văzul duhovnicesc, de a face transparentă bucuria efortului, de a ne apropia de Dumnezeu. De aceea și este un urcuș postirea, pentru că te urcă la Hristos-Dumnezeu, Pruncul Acesta minunat care ne așteaptă gângurind în tăcere. 

Tainică alcătuire de tăcere și ascultare, drumul Familiei către Betleem ne oferă modelul călătoriei întru vederea nașterii. Grijulii și atenți, ocolind privirile șirete ale unei comunități ce se afla în mers, asemenea lor, pentru a se înscrie în recensământul lui Octavian Augustus. Bănuim că drumul lor trece prin preajma Capernaumului, fără a intui cât de „cetate” a lui Hristos va fi acesta și, cotind tainic pe tangenta Ierusalimului au plecat rugători mai departe către Betleem. Când eram mic, mereu mă gândeam la Betleem că era mai mare decât Ierusalimul. Și, în fapt, nu prea greșeam pentru că unde este Hristos, cetatea e mai mare decât unde nu este El. Dar pe când am ajuns să văd locul nașterii, am înțeles și incredibila deșertare de Sine a Mântuitorului. A prins a ne gânguri în mijlocul tăcerii asemeni unui mieluț în staulul în care tocmai ce se adăpostea Călătorul nostru Ceresc. O tăcere ce purta cu sine respirația urcușului maicii Sale. Uimita de minune și purtătoarea de minune. Tăcea din uimire și urcușul o făcuse mai degrabă tăcută decât vorbăreață. Purta cu sine pe Cel Care ne-a redat cuvintelor greutatea minunii. 

N-o văd nicicum pe Maica Domnului vorbăreață, strecurând cu femeile de pe cale vorbele prin ciurul discuțiilor alerte. E limpede că își gestiona oboseala gândind, meditând și asumând Pruncul. Gândind asupra marelui Dar pe care-L purta spre vederea luminii. Meditând asupra a tot ceea ce înseamnă mesianitatea Lui. Asumând tot ce decurgea din creșterea Mântuitorului în umbra de frică a lumii în care se naște. E, în fond, modelul cumințeniei din postire. Pentru că postirea agitată, plină de schimburi de rețete și glasuri înălțate nu ține în ea duhul care îmbie la cunoașterea lui Dumnezeu. Nu umplând văzduhul de vorbe cuprinzi tainele tăcerii ce vestește Nașterea Cuvântului. 

Suntem pe cale spre Betleem. O poveste din apocrife insista că undeva, nu departe de Ierusalim, pe drumul ce leagă și astăzi Cetatea Sionului de Satul Nașterii, tânăra maică s-ar fi odihnit. A făcut o cathismă de odihnire. Multă vreme, exegeții o socoteau poveste fără temei. Până când, lărgindu-se drumul prin anii ´90, un escavatorist a lovit o piatră cioplită mai deosebit. Au chemat Agenția Națională de Arheologie și specialiștii au început să sape sistematic. Era o descărcare arheologică. Cum sunt multe, foarte multe în Israel. Doar că aceasta avea să descopere o mică basilică în altarul căreia era o și mai mică basilică în mijlocul altarului căreia se afla o piatră pe care scria, grecește, „piatra odihnirii Maicii Domnului”. Nu se vor fi entuziasmat arheologii, cât pelerinii cărora li se confirma că, după vechea tradiție, Maica Domnului se odihnise o clipă, în tăcere atentă, înainte de a se apropia de Betleem ca să nască. 

Nu alergați prin postire. Nu înfulecați postul. Fiți tihniți și cinstiți cu tăcerea nevoia de asumare a adevărului că Hristos Domnul călătorește cu noi spre arătarea din iesle. Fiți decenți în vorbire și trăire. Și Maicii Domnului vă veți arăta drept „pietre de odihnă” vii, care alcătuiesc calea spre Betleem.