Atâta vreme cât ne luptăm cu patimile, rugăciunea minții nu este lucrătoare în inima noastră. Chiar de avem pomenire neîncetată a lui Dumnezeu, adică rostirea repetată a rugăciunii, ea este rugăciune a înțelegerii. Rugăciunea este rostită de rațiune, nu de inimă. Însă când se pune în lucrare rugăciunea minții, nu numai că ne îndepărtăm de păcat, ci și păcatul fuge de la noi, și astfel putem trăi nepătimirea. Patimile nu mai sunt lucrătoare. Se vădește adevărul celor spuse de Apostolul Pavel: „Cu duhul să umblați și pofta trupului nu o veți săvârși” (Galateni 5, 16).

De asemenea, mărturisirea lui Hristos este semn că rugăciunea minții este lucrătoare. Când cineva se leapădă de Hristos, nu are rugăciunea minții. Când mucenicii sufereau mucenicia, se aflau în starea vederii lui Dumnezeu, ale cărei prime trepte cuprind și luminarea minții, adică rugăciunea lăuntrică neîncetată. Însă creștinii care au fost duși la judecată și s-au lepădat de Hristos au fost scoși din Biserică, fiind nevoiți să urmeze un nou tratament întru pocăință, spre a se uni din nou cu Biserica și a se face iarăși mădularele ei. După împlinirea tratamentului, li se dădea Sfânta Mirungere. De ce? Pentru că lepădarea de Hristos însemna că ei nu avuseseră rugăciunea minții și nu ajunseseră la luminarea minții. Ungerea cu Sfântul Mir, numită în latină confirmattio, era încredințarea că aveau rugăciunea minții.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în Tradiția Ortodoxă, Editura Sophia, București, 2007, p. 158)