Una dintre multe pericope evanghelice care poate schimba lumea dacă este ascultată cu luare aminte şi pusă în aplicare este Evanghelia tânărului bogat. Este vorba despre un tânăr cu stare, de o ţinută morală ireproşabilă, păzitor atent al poruncilor Legii, conştiincios cu normele de convieţuire lăsate de Moise, scrupulos în respectarea Decalogului.

Toate bune şi frumoase în viaţa acestui tânăr, despre care Sfântul Luca spune că era şi dregător, adică om cu funcţii înalte în aparatul politic al vremii. Însă Hristos, Doctorul cel veşnic surprinde dumnezeieşte falia căscată în sufletul lui, cauzată de magnetismul terestru generator de păcat şi de idolatrie. Omul era foarte bogat şi acest lucru devenise un lucru normal în viaţa sa. Însă o dată cu bogăţia extremă, vine şi vulnerabilitatea sufletului. Cu cât ai mai multe lucruri, cu atât eşti mai preocupat să le păstrezi, să le înmulţeşti, să le porţi de grijă şi ele devin încetul cu încetul dumnezeul tău. Materia devine aşadar un zid uriaş care ne separă de Dumnezeul Cerului, cel spiritual şi iubitor. Darul lui Dumnezeu se transformă în armă împiotriva Lui. Cosmosul ca împodobire de lumină poate ajunge cazemată a nefiinţei. Valorile omeneşti se pot converti în argumente pentru refuzul Creatorului valorilor.

Bogăţia aşadar este un risc, un pericol şi o şansă. Dacă devine izvor de bunătate şi de milostivire, bogăţia este catapultă spre ceruri. Dacă însă se transformă în vizuină a ascunderii de lumină, atunci bogăţia este poartă de intrare în cele mai de jos ale pământului. Tot ceea ce avem ne defineşte şi ne schimbă viaţa. Fiecare lucru pământesc la care ţinem poate deveni opac în calea harului lui Dumnezeu. Multitudinea de obiecte materiale înseamnă risipire în insignifiant şi înstrăinare de Unul Dumnezeu.

De fapt, putem înţelege din această pericopă care este structura fundamentală a materiei: ea este o substanţă creată, chemată să se sfinţească prin persoană, şi să devină ecran viu, perete de lumină al slavei lui Dumnezeu. Dacă nu, ea poate deveni opacitate, întuneric, stavilă, zid, fereastră cu gratii către cerurile iubirii.

Am un coleg care avea un Oltcit vechi, fără căldură, hodorogit, cu bara posterioară îndoită. O maşină admirabilă căci nu fusese reparată niciodată şi reuşea să-l ducă de la punctul A la punctul B (casă-serviciu). Colegul de care vorbesc avea însă o ciudă pe această maşină şi-i scotea mereu în faţă neputinţele. Ba chiar nu o spăla niciodată. Pe tabla de la portbagaj se afla o urmă de talpă de acum vreun an, care se adâncise şi se umpluse de praf, ca amintire a dispreţului pentru ea. Însă colegul oparca oriunde, nu o încuia niciodată, dacă-i spuneai că a dispărut zâmbea, chiar şi o zgârietură nouă ar putea să o fi făcut mai atrăgătoare. Era detaşat de materie şi senin în faţa ei. După ce şi-a luat o maşină mai bună, a început să fie bănuitor, grijuliu, atent cu ea, să o încuie tipicar, să o parcheze numai în zone sigure. Timp – aşadar – pierdut pentru o movilă de fiare organizate să te ducă de acasă la treabă. Înmulţiţi asta cu fiecare lucru pe care îl posedăm. Atunci veţi vedea unde se duce timpul nostru, care este de fapt un dar al lui Dumnezeu prin care să fim buni şi să ne agonisim veşnicia.

Orice valoare terestră am avea, să o transformăm în pârghie spre rai, să o împrospătăm dăruind din ea celor ce suferă, să o trasformăm în izvor de bucurie şi de iubire pentru fraţi. Fiecare lucru care îmi prisoseşte, este ceva ce lipseşte cuiva. Fiecare gură de mâncare aruncată la gunoi este un suspin al unui înfometat. Avem puterea să Îl urmăm pe Hristos. Ne cheamă şi ne aşteaptă şi ne iubeşte. Să nu părăsim pe Dumnezeu pentru o bucată de pământ, să nu surpăm Izvorul Luminii din noi pentru o clipă de obscuritate confortabilă. Hristos are puterea să ne smulgă din noi din tărâmul morţii, însă nu poată să ne frângă libertatea. El a mers şi a luminat iadul, însă nu poate să ne ducă în rai cu forţa. El a înviat din morţi însă cei ce vor să moară veşnic nu vor intra să se plicitsească în Liturghia cea veşnică.