Prin urmare, în seara de 13 ianuarie, începând cu ora 18.00, în sala T28 a Facultății de Teologie, am organizat o prezentare despre viața poetului Mihai Eminescu, intitulată „În memoria lui Eminescu” în cadrul căreia am punctat şi unele aspecte din activitatea sa de gazetar, urmând ca la final să subliniem dimensiunea spirituală a operei sale.

Marele nostru poet a avut o viață excepțională, cu un traseu mai puțin obişnuit. Fiu de boieraş, al şaptelea dintre cei unsprezece, Mihai Eminescu se naşte pe 15 ianuarie 1850 în satul Ipoteşti din județul Botoşani. De mic, nu pare a se distinge de ceilalți frați ai săi. Tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, îl trimite la școală la Cernăuți, unde lecțiile se predau în limba germană. Aici Eminescu suferă despărțirea de familie, fiind îndeosebi ataşat de mama sa, Raluca, iar la şcoală nu este printre cei mai buni. Matematica îi dă serioase bătăi de cap, ajungând chiar să rămână repetent din cauza acestei discipline. În schimb, e pasionat de istorie şi de literatură, aşa încât la 16 ani, avea faima elevului care citise întreaga bibliotecă din casa profesorului său, Aron Pumnul. Tot în adolescență fuge prin țară cu o trupă de teatru ,,Fany Tardini", fiind sufleor şi având în grijă sarcini mărunte. Ulterior parcurge la pas drumul de la Cernăuți la Blaj cu dorința de a cunoaşte realitățile românilor de peste tot. Aşa ajunge Eminescu să dobândească încă de la o vârstă fragedă conştiința Marii Uniri. Neştiind cum să-l atragă către o viață cu preocupări mai practice, Gheorghe Eminovici işi ademeneşte fiul acasă, promițându-i că-l va trimite să studieze la Viena. La 19 ani, Eminescu urmează cursurile Facultății de Filosofie în capitala Imperiului Habsburgic. Aici se împrieteneşte cu Slavici, alături de care organizează în 1871 serbarea de la Putna. Cafeneaua ,,Troidl”, din apropierea Universității, a găzduit adesea studențimea românească din Viena în al cărui cerc Eminescu a devenit curând o figură populară. Întorcându-se în țară, Eminescu îşi face intrarea în gruparea literară ,,Junimea". Bucurându-se de aprecierea ilustrului Titu Moirescu, este trimis la Berlin să-şi susțină lucarea de doctorat fiindu-i promisă o catedră la Universitate, ca profesor de filosofie. Deşi avea cunoştințe solide de filosofie, Eminescu se considera nepregătit pentru o astfel de chemare. Firea sa înclinată spre absolut l-a aşezat întotdeauna mai jos decât decât îi era locul. Neizbutind să-şi susțină doctoratul, Eminescu scrie o scrisoare prietenului său, Miron Pompiliu, în care îl roagă să-i găsească o ocupație modestă în țară, dorindu-şi, aşa cum el însuşi afirma să ,,reintre în nimicnicia" din care a ieşit.

Întors la Iaşi, poetul este numit director la Biblioteca Centrală, dar nu pentru multă vreme. În urma unei false acuzații de sustragere pentru uzul propriu a unor volume şi obiecte de mobilier din cadrul Bibliotecii, Eminescu este nevoit să renunțe la această funcție. Devine apoi revizor şcolar pe județele Iaşi şi Vaslui şi din această poziție ajunge să-l cunoască pe intimul său amic, Ion Creangă. Întâlnirea dintre cei doi a fost o sărbătoare şi una dintre puținele bucurii pe care viața i le-a îngăduit poetului. Din ziua în care s-au cunoscut, Creangă şi Eminescu au devenit de nedespărțit. Relația lor a constituit o enigmă pentru mulți. Ce ar fi putut un rafinat cum era Eminescu, să vorbească cu un trivial, cum era văzut Creangă? Era întrebarea care s-a născut în mintea multora dintre cei cunoscuți. În ciuda acestor diferențe de suprafață, prietenia lor a fost una autentică şi sinceră. Fermecat de anecdotele şi povestirile ţăranului humuleştean, Eminescu l-a îndemnat pe acesta să scrie şi l-a dus într-o seară la Junimea. Aşa îşi începe Creangă parcursul său de prozator.

În momentele de tristețe, poetul şi prozatorul se găseau unul în compania celuilalt, povestind la un pahar de vin fie la Bolta Rece, fie în bojdeuca din Țicău. Pierdeau adesea noțiunea timpului în interminabile plimbări pe dealul Aroneanului, împărtâşindu-şi trăirile şi ideile despre lume, ajungând, în cele din urmă, să doarmă fericiți în vreo căpiță cu fân. Fiind dat afară din funcția de revizor şcolar şi rămânând fără resurse materiale, Eminescu găseşte sprijin tot la bunul său prieten, Creangă, alături de care conviețuieşte pentru o perioadă în bojdeuca din Țicău.

În 1877 poetul este chemat de către Slavici ca redactor şef la ziarul Timpul din Bucureşti, unde avea să-l aştepte mizeria, sărăcia şi în cele din urmă, moartea. Alături de ceilalți doi redactori ai ziarului, Slavici şi I.L.Caragiale, Eminescu a înterprins o bogată activitate publicistică. Fiecare articol era lustruit până la ultimul detaliu de exigențele de formă, de topică sau de etimologie ale unuia sau ale altuia dintre cei trei mari clasici. 

În calitate de gazetar, Eminescu a lucrat până la epuizare. După ce își încheia programul la birou, poetul venea acasă şi se aşeza iar la masa de lucru, înşirând întregi hârtii de scrieri. Nopți la rândul petrecute scriind, ,,hrănit" doar de cafea şi țigări, înconjurat de hârţoage aruncate la întamplare, de haine nespălate şi lăsate să zacă... Aceasta era viața lui Eminescu. În repetate rânduri pretenii l-au auzit spunând că omul ar fi capabil de mult mai multe lucruri dacă trupul n-ar cere îmbrăcăminte şi gura hrană.

Viața sa a fost un permanent urcuş pe scara cultivării spiritului. Nu a acceptat compromisul, iar adevărul şi demnitatea au fost valorile sale de căpătâi. Nu-i plăcea să fie lăudat, nici să primească premii sau alte distincții, conştient fiind de efemeritatea acestor atenții. Adept al filosofiei lui Schopenhauer, Eminescu a privit viața sub spectrul pesimismului. A iubit țăranii pentru care a pledat în numeroase dintre articolele sale şi a avut întotdeauna o sensibilitate aparte pentru cei suferinzi. În amintirile sale, Slavici consemnează o întâmplare în care Eminescu, trecând în plină iarnă pe lângă un zdrențăros fără încălțăminte, se descalță şi-i oferă acestuia propriile sale ghete. Câți dintre noi sutem capabili de un asemenea gest ?

În ceea ce priveşte relația sa cu Veronica Micle, de a cărui nume va fi legat pentru totdeauna, am considerat de cuviință că însuşi Eminescu este singurul în măsură să ne spună câteva cuvinte. Prin urmare, am ales să redau un fragment dintr-o scrisoare trimsă Veronicăi, în august 1879, la doi ani de plecare plecarea poetului la Bucureşti.

„Veronică — e întâia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie — nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc.

Tu nu m-ai făcut fericit, și poate că nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am știut că tu ești singura ființă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determineze întreaga mea viață”.

Şi pentru că nimic în lumea aceasta nu este întâmplător, şi-n orice lucru pe care-l numim întâmplare stă ascuns gândul lui Dumnezeu, Eminescu, Veronica şi Creangă se sting cu toții în acelaşi an, 1889. Pe 15 iunie se stinge primul Eminescu, urmat de Veronica în august, iar în noaptea dintre ani păşeşte în veşnicie şi autorul încântătoarelor ,,Amintiri din copilărie”.

Şi dacă Creangă este cel care încheie şirul acestor trei existențe, voi încheia parafrazându-l: ,,Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa”.

Mulțumesc prietenilor mei, Teodora Drişcu, masterandă la Facultatea de Litere şi lui Iulian Tomeac, stundent la Facultatea de Teologie, pentru inițiativă şi implicare în organizarea întâlnirii ,,În memoria lui Eminescu". Mulțumim de asemenea tuturor celor care au ales să-şi petreacă seara alături de noi, în compania spirituală a celui mai mare poet român. (Roxana Busuioc, voluntar ATOR- Iași)