Când noi, oameni mici şi de mijloc, începem să medităm asupra lumii, asupra vieţii şi asupra noastră, ni se întâmplă câteodată să încercăm compasiune faţă de noi înşine. Toată existenţa noastră se scurge în experienţe minuscule şi în lucrări mărunte, care nici măcar nu se observă în cursul general al vieţii. Ne vom săvârşi existenţa şi vom lăsa în urmă o amprentă nesemnificativă, și aceea doar în cadrul strâmt în care ne-am mişcat. Ne vom stinge pentru lumea aceasta, fără să fi lăsat nimic în urmă. Persoanele care ne cunoşteau îşi vor mai aduce aminte de noi pentru o vreme – de bine sau de rău – şi apoi, puţin câte puţin, ne vor uita. Când vor fi trecut vreo douăzeci de ani de la moartea noastră, greu va fi ca cineva să-şi amintească de noi pe pământ.

E adevărat, suntem mici, iar faptele noastre sunt neînsemnate pentru lume. Însă Dumnezeu nu măsoară lucrurile ca noi, oamenii. Întrucât pentru noi, făpturi neînsemnate, a murit Hristos, Cel Care ne-a numit fraţii Lui mici şi, în limitele puterilor noastre, ne-a dat sfatul de a-I fi credincioşi în foarte puţin (Luca 16,10).

Cât a fost pe pământ, Hristos a arătat multă iubire tocmai pentru cei mici şi pentru persoanele neînsemnate. Aşa erau în ochii lumii cei pe care i-a ales ca ucenici ai Lui, neînsemnaţi, femeile care L-au ajutat şi însoţit, neînsemnaţi erau prietenii în casele cărora intra. El nu S-a ferit să vorbească despre cele mai profunde probleme cu o femeie simplă, care ducea apă, întâlnită de El lângă fântâna lui Iacob, nu a refuzat să intre în casa micului Zaheu, nu a respins-o pe păcătoasa care-I spăla picioarele în casa lui Simon leprosul. Cu toate aceste persoane sărace şi umile, El a arătat acelaşi respect de care a dat dovadă în ceea ce-l priveşte pe cel mai mare între cei născuţi din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Cu adevărat, cu toţii sunt pentru El fiii Tatălui Ceresc, toţi Îi sunt la fel de dragi, toţi sunt fraţii Lui mai mici.

Aşadar, nu trebuie să ne întristăm pentru că nu vom putea lăsa lumii lucrări mari şi pentru că aproapele nostru nu-și va mai aminti de noi. Lui Dumnezeu Îi este de ajuns să-I fim credincioşi în puţinul nostru: în săvârşirea sinceră a îndatoririlor cotidiene, în asidua săvârşire a acelor mici obligaţii pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat şi pe care le-am luat asupră-ne. Cu adevărat, ce sens are să te gândeşti la lucrări mari şi mereu să neglijezi micile ocupaţii pe care Dumnezeu ți le trimite în fiecare zi: să ajuţi pe cineva, să încurajezi, să dai dovadă de bunăvoinţă şi de afecţiune faţă de cei cu care te întâlnești în viaţă? Ce sens are să stai să te gândeşti la iubirea pentru toată lumea – iar tu să nu poți suporta nici măcar acele puţine persoane care îți sunt mai apropiate şi să ai mereu un vecin sau o vecină, un văr sau o vară cu care nu vorbeşti?

Să fim credincioşi lui Dumnezeu în puţin şi să nu aşteptăm în viaţă mari biruinţe. Tot ceea ce este făcut cu bunăvoire şi cu inimă curată Dumnezeu îl primeşte ca pe cel mai mare dar, chiar dacă aceasta este neînsemnat în văzul lumii.

În Evanghelie există scena emoţionantă a Mântuitorului care, dinaintea templului din Ierusalim, observă cum lumea îşi dădea obolul. A ajuns şi o văduvă săracă şi, ruşinându-se, a oferit cei doi bănuţi ai săi. Ce însemnau aceștia pentru lume?! Însă, în ochii Mântuitorului ei erau o mare jertfă, ba chiar cea mai mare – deoarece erau oferiți din toată inima. Dumnezeu nu măsoară lucrările după măreţia exterioară, ci după calitatea lor lăuntrică. De aceea, Apostolul ne sfătuieşte: „Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Coloseni 3,23). Şi slujind oamenilor care sunt în jurul nostru, în realitate Îl slujim pe Domnul.

Tolstoi are o povestire emoţionantă a ieromonahului Serghie, care ducea viaţă pustnicească într-un schit şi căruia Dumnezeu i-a dat ca model de urmat o bătrână. Aceasta, îmbrăcată sărăcăcios, alerga toată ziua prin oraş ca să dea lecţii în particular şi să poată întreține pe ginerele bolnav şi pe fiica cu familie numeroasă. Ea acţiona așa fără să se gândească că astfel slujea lui Dumnezeu şi că-I era credincioasă întru puţin.

Vieţile Sfinţilor sunt pline de aceşti mici lucrători ai lui Dumnezeu. Cel dintâi sfânt creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, nu ocupa o poziţie înaltă nici în societate, nici în Biserică. Diaconatul nici măcar astăzi nu este un grad înalt ecleziastic, însă la începuturile creştinismului era încă şi mai umil. În comunitatea creştină din Ierusalim toţi credincioşii consumau dimpreună mâncarea, iar activitatea diaconilor consta în a-i servi la masă. După cuvintele Sfântului Petru, această funcţie era prea umilă şi nu se consacra apostolilor. Însă Sfântul Ştefan ştia să-I fie credincios lui Dumnezeu în această activitate modestă. „Era plin de credinţă şi de Duhul Sfânt”, se citeşte despre el în Fapte, iar Dumnezeu l-a ales ca pe cel dintâi sfânt al lui şi mucenic.

În orice activitate, aşadar, se poate sluji lui Dumnezeu, cu condiţia de a ne dedica din bunăvoie şi iubire. Dumnezeu vede fiecare osteneală, chiar şi cea mai modestă, ascultă fiecare rugăciune – cum, de altfel, vede fiecare gând şi fiecare intenţie bună, chiar şi pe cea mai ascunsă. Pentru El este important tot ceea ce are ca scop binele, iubirea, omul. Chiar şi activitatea într-un birou, într-o şcoală, într-o fabrică, chiar şi dusul la piaţă, statul la rând, ocuparea de cele mai modeste activităţi domestice.

Dumnezeu nu este doar acolo unde se săvârşesc lucrări ce vor rămâne în istorie, ci şi acolo unde mama îşi ridică propriul copil, acolo unde cineva îşi câştigă cu osteneală şi cinstit pâinea pentru familia lui. Dumnezeu este acolo unde o persoană iubeşte, unde se jertfeşte pentru un altul, unde omul se bucură pentru semenul său. El este pretutindeni şi totul pentru El este la fel de important.

Trebuie, aşadar, să-i fim credincioşi în puţin, în activităţile cotidiene cu care este covârşită viaţa noastră, convinşi că participăm la lucrarea Lui, a Celui Preaînalt. Şi fie asupră-ne nesfârşita mila Lui, ca şi prin mijlocirea noastră, a celor mici, să se proslăvească Sfântul şi Marele Lui Nume.

(Preasfințitul Hrisostom, Episcop de Branicevo)